În jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (ep. 4): Fetele umane ale Londrei.

Când am gândit proiectul acesta, nu m-am așteptat să am mai mulți români-călăuză în fiecare oraș. M-aș fi mulțumit și cu unul singur. Dar s-au adunat mai mulți, fiecare cu prietenie maximă și idei interesante. N-am găsit motiv să spun nimănui “nu”, așa că am făcut un program de așa natură încât să-i urmez pe toți oriunde vor vrea să mă ducă. Un singur lucru mi-a scăpat din vedere: limitele fizice ale ființei umane.

Iulia și Bogdan m-au predat și s-au dus acasă după calde mulțumiri, îmbrățișări și urări de bine, iar Mădălina m-a luat de nou și a început să-mi turuie to-see-list-ul. Mai întâi acolo, apoi luăm metroul până acolo, mergem pe jos nu știu cât până acolo, stăm un pic acolo, ne întoarcem acolo și așa tot mai departe.

– Mădă, te rog ca pe fratele meu, am o altă propunere pentru seara asta: ce-ar fi să vizităm un loc unde se stă jos? Am înghețat și nu mai pot de picioare.
– Of, dar e păcat. Voiam să te duc la Little Venice. Nu e departe.
– Câte metrouri trebuie să luăm?
– Unul.
– Unul e prea multe. Nu mai vreau la metrou.
– Atunci mergem pe jos.
– N-auzi că mă dor picioarele?
– Tu ai lucrat la creație, nu?
– Da.
– Se vede.

Fără să știm, eu și Mădălina fusesem colegi de breaslă publicitară. Eu – la Creație, ea – la Client Service. Deși nu ne cunoscusem personal, aveam multe referințe comune, iar indolența creativilor era una dintre ele. Pe celelalte am propus să le exploatăm la un pahar de vin la pub-ul călduț de peste drum.

Profesional vorbind, Mădălina îl apucase pe Dumnezeu de ambele picioare. După câțiva ani munciți pe brânci la biroul din București al unei agenții internaționale de top, englezii puseseră ochii pe Mădă și o chemaseră la Londra, să se ocupe de coordonare europeană. Zis și nefăcut pentru că, deși colegii de rețea ar fi vrut-o și mâine la birou, autoritățile britanice o amânau cu permisul de muncă.

– În principiu nu era nicio problemă, actele trebuiau să îmi vină de pe o zi pe alta. Stăteam cu bagajele făcute, gata să plec imediat. De pe o zi pe alta au trecut șase luni până mi-au dat permisul de muncă și m-am mutat aici. Nici apartament n-am apucat să-mi caut, n-am avut timp. Stau pe la prieteni. Și m-am nimerit la Londra fix când a început vremea să se răcească. Nu suport frigul, nu-l suport, mă omoară Ce te invidiez că trăiești în Thailanda…Și te mai invidiez pentru o chestie: că o să vizitezi orașul inimii mele.

Mădă s-a răzbunat că n-o lăsasem să-mi arate Londra: mi-a povestit despre New York. Și nu doar mi-a povestit, dar a scos un carnețel și un pix din geantă și mi-a făcut o listă cu ce trebuie să văd. Cam lungă. I-am returnat lista, protestând.

– Mădă, e imposibil să fac tot ce-ai scris tu acolo. Îmi trebuie două săptămâni și am doar două zile. Mai taie, mai taie!
– Tu ai lucrat la creație, nu?
– Ți-am zis că da.
– Se vede.

Un trecător a oprit la masa noastră să întrebe dacă n-avem o țigară în plus. Ba da, uite, fix asta, a treia de la stânga la dreapta, pe rândul doi, e clar în plus. Ia-o. Pesemne că vorba circulă rapid în Londra, pentru că în următoarea oră am descoperit că mai aveam trei sau patru țigări în plus, de care am scăpat fără să clipesc.

Strada s-a umplut de vânt și s-a golit de oameni. Cârciumarul a scos mătura de după bar și a început să adune resturile zilei într-un făraș. Am alergat să prindem ultimul metrou și nu l-am prins. Soluția ultimă – taxiul. Șoferul ne-a abordat arogant, ca pe niște copii ai străzii. Păream prea înfrigurați ca ne permitem cursa. Dacă am fi avut bani am fi stat la căldură până acum, nu?

În fața hotelului, Mădă mi-a fluturat sub nas lista de to-do pentru New York.

– Credeai c-am uitat? Ia-o și pune-o bine, să n-o pierzi.
– Tu ai lucrat la Client Service, nu?
– Știi bine că da.
– Se vede.

Mulțumiri: Iulia Macoviciuc, Bogdan Macoviciuc, Raluca Macarie, Mădălina Tașu și SkyTeam Alliance.

Foto și video: Brăduț Florescu, octombrie 2011.

(Va urma. Din episoadele următoare: o zi cu studenții români de la Cambridge și cum arată un welcome kit la Amsterdam).