În Jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (Ep. 9): Praga Hai-Hai.

Nu există ceva mai absurd decât să pierzi avionul.

Dacă ajungi la gară în ultimul moment, mai ai o șansă să alergi după tren și să te salți pe scăriță. Cu autobuzul e la fel, fugi după el, bați în ușă, poate oprește șoferul, poate deschide. In extremis, poți să prinzi și un vapor. Sari de pe chei, înoți repede-repede și te prinzi de ancoră. Am văzut eu în filmele de acțiune.

Dar cu avionul nu le merge nici super-eroilor. El e acolo, la poartă, îl vezi priponit de terminal printr-un burlan. Știi că piloții încă răsfoiesc planul de zbor, că stewardesele îi ajută pe ultimii pasageri să-și îndese bulendrele în compartimentul de bagaje. Mai sunt 10 minute întregi până când mașinăria va începe efectiv să se miște, dar nu poți să te urci. Între tine și ușă nu e nicio stavilă fizică. Doar securități și regulamente întrupate de femeia albastră care te oprește cu un gest la fel de albastru. Ai pierdut avionul, domnule.

Haide-haide! Fugi-fugi!

Aceste cuvinte mă doare în timp ce taximetristul conduce regulamentar pe autostrada dintre Roma și aeroportul Fiumicino. Am dormit patru ore în loc de trei, vina mea, vina ceasului, ce mai contează? Șoferul nu depășește cu un milimetru la oră viteza legală, deși e noapte, drum liber, zero poliție.

– Grăbește-te, omule!
– Avioane sunt multe, permis de conducere – doar unul.

Dacă au ajuns și italienii să conducă prudent e clar că se duce naibii lumea asta.

Mă răstorn ca o bilă de foc de la ușa taxiului la biroul de check-in. Ultima agentă se pregătește să iasă din tură. A așteptat întârziații. Eu depășisem deja limita. Mai sunt 20 de minute până la decolare. Femeia îmi dă talonul și mă zorește către poartă.

– Haideți, fugiți acum! Nu vă opriți nici la toaletă!

Deși femeia se referea strict la drumul dintre check-in și poartă, îndemnul ei mi-a pecetluit toată ziua. De la 4 dimineața – când m-am trezit – și până la 12 noaptea – când m-am culcat – am trăit pe fugi-fugi și hai-hai. Cel mai nemișcat ceas al zilei a fost cel în care-am zburat cu 800 de kilometri la oră.

O aterizare cu fiori

Din două grupuri de turiști asiatici, Airbus-ul CSA se umpluse. Îmi ocup locul la culoar, lângă o chinezoaică de 50-80 de ani care fotografiază hubloul, scaunul și degetele de la picioare cu o cameră de 7.000 de euro și tot atâtea kilograme. De partea cealaltă, un Tanaka-san cu coadă de samurai își întreține exaltat tovarășii de călătorie, care răspund la fiecare propoziție cu politicoase hohote de râs colectiv. “Circuitul Capitalelor Europene”, 12 nopți, transport cu avionul, începând de la 499,000 de yeni, Tanaka San! Hay!

Airbus-ul înaintează lin prin cerul de sticlă. O pătură de nori înțepeniți se întinde până dincolo de orizont. Chiar și soarele, care s-a ridicat deja într-un răsărit buimac, seamănă cu o înghețată de portocale. Europa se pregătește de iernat. Mi-e frig și să mă uit.

Când însoțitoarele de zbor insistă să ne pregătim pentru aterizare, pământul încă nu se vede. Nu se vede nici mai târziu, când piloții escamotează trenul de aterizare. Zburăm într-o pâclă cenușie și doar din sunetul motoarelor și din extinderea flapsurilor pot să-mi dau seama cât de aproape suntem de sol. Sunt încă pe modul no fear și nu mă îngrijorez decât în clipa în care o zdruncinătură nelalocul ei stârnește câteva țipete printre pasageri. Spaima se transformă imediat într-un cor al admirației, punctat de aplauze energice, tovărășești: rulăm deja pe pistă. Piloții au reușit o aterizare instrumentală perfectă, în condițiile în care eu mă uit pe hublou și nu văd nici vârful aripii.

Clasamentul ospitalității la români.

La ieșirea din aeroportul Ruzyne, un steag tricolor îmi urează bun venit cu un ușor accent moldovenesc. De după faldurile de mătase apare mutrița veselă a lui Andrei, ghidul-șef pentru ziua mea la Praga. E sâmbătă, 7 dimineața. Ce soi de om ar veni în condițiile astea ca să bunvenească un necunoscut? Am o bănuială.

– Măi, Andrei, de unde ești de fel?
– Din Iași.
– A. Păi zi așa.

Andrei este al treilea ieșean, după Iulia și Dani, care mă plimbă în jurul lumii. Ce v-a făcut teiul ăla, oameni buni?

E un frig la Praga de nu mai știi care-i om și care-i statuie. Câțiva turiști se plimbă rebegiți prin centru, așteptând să se deschidă cafenelele. Zero grade. Suntem totuși în octombrie. A venit iarna deja?

– Ei, parcă astă vară a fost mai bine. În august am avut 11 grade. Umblam cu căciulă pe cap. Așa-i Praga. Rece.

La 8 și jumătate, după o cafea și un sandviș, ne întâlnim și cu restul comitetului de întâmpinare: Alexandra, Ioana, Cristina și Oana. De unde putem trage concluzia că, făcând abstracție de ieșeni, cei mai ospitalieri români sunt româncele.

Sânge latin, organizare cehească. Echipa și-a împărțit rolurile precis, cu mult înainte de sosirea mea. Alex(andra) se va ocupa de arhitectură, Ioana și Cristina de arte, Oana și Andrei de atracțiile mai puțin știute ale Pragăi. Harta zilei acoperă zece destinații pentru care, conform orarului, avem la dispoziție 11 ore. La 7.30 seara trebuie neapărat, dar neapărat, să fim undeva.

– Hai.
– Hai.

Cai morți pe pereți.

Începem din Waclavke Namesti (Piața Sfântului Viaceslav/Wenceslas Square). Sfântul erou al Boemiei se înalță, pe calul lui de bronz, deasupra celor 11 secole de istorie a orașului. Un Ștefan cel Mare al cehilor. Opinez că am început ca turiștii. Alex preia legătura.

– Nu, că nu te-am adus ca să vezi monumentul. Vreau să ai un reper pentru ce-o să-ți arăt imediat.

După câteva poze cu sfântul călare, intrăm la Kino Lucerna unde, mulțumită Cristinei, aflu că se desfășoară periodic diverse festivaluri de film. Astăzi nu e niciun festival, slavă Domnului, că nu ne-am fi permis să irosim două ore într-o sală de cinema. Imediat lângă intrare, Alex îmi ia privirea între degete și mi-o ridică spre tavan, unde același sacru Viaceslav călărește pe burta unei mârțoage atârnate cu capul în jos. Ce-i asta, ferească sfântul?

– O sculptură de David Cerny. O replică ironică a statuii din piață. Eroul Pragăi pe un cal mort.
– Și l-au lăsat să expună asta aici, în mijlocul orașului?
– Da. Și nu e singurul caz. O să vezi.

Amu, imaginează-ți că un David Cerny român propune Primăriei Capitalei un monument reprezentându-l pe Ștefan cel Mare (și Sfânt) aburcat pe o gloabă răposată. Ar ieși lumea în stradă, s-ar deschide biserici în regim non-stop, am asista la exorcizări colective. Ar avea presa ce cădelnița un an de zile. Și acela care l-ar linșa primul pe pervers ar câștiga fotoliul de primar.

Cehii, pe care nimeni nu i-ar putea acuza că debordează de umor, au considerat că dreptul la liberă exprimare se aplică și în cazul simbolurilor sacre ale națiunii. În fond și la urma urmei, Cerny n-a știrbit nimic din aura sfântului Viaceslav, pe care l-a reprodus viu, semeț, cu sulița în mână. Artistul a avut ce-a avut cu calul.

Vytopna. Două vagoane de bere, vă rog.

Termometrele din piață arată un grad peste linie. Caniculă în toată regula. Andrei își desface fularul și se leapădă de mănuși.

– Bem o bere-n gară, fetelor? zice, făcând cu ochiul.

Mă și văd la capătul peronului, între Gara de Nord și Basarab, stingând Săniuță cu Gambrinus.

– Nu-i cam devreme, măi, Andrei? zic, făcând cu ochiul celălalt.
– E deja 10. Ai uitat că ești la Praga?

“Gara” în care intrăm e de fapt un restaurant tematic, pe numele său Vytopna. O linie ferată de jucărie, lungă de 400 de metri, face legătura între bar și toate cele 20-30 de mese. Abia găsim un loc. Cârciuma e plină de turiști străini și de familii pragheze. Halbele pe jumătate goale îmi dovedesc că Andrei n-a exagerat: la Praga, berea blondă se bea pe post de lapte, cea brună pe post de cafea. La micul dejun. Ospătarul ne împinge la masă cu delicatețea unei locomotive care vrea să scape de niște vagoane goale. Noroc că n-o să avem prea mult de-a face cu el. La Vytopna, servirea se face cu trenulețul. Mult mai amabil și mai uman decât un ospătar ceh. Ca să mă păstrez în paradigma feroviară, comand un espresso. Sper să nu întârzie.

Câteva minute mai târziu, un trenuleț de jucărie trage la peronul din mijlocul mesei, cu două halbe pline în vagoane. Andrei și Ioana purced la descărcat. Locomotiva ezită câteva clipe, apoi se întoarce la depou pentru restul comenzii. Undeva în spatele barului există un șef de gară care coordonează toate mișcările prin calculator. Când se dereglează ceva în sistem, e circul naibii. Trenulețul defect gonește de nebun pe șine – ferindu-se de mâinile ospătarilor care încearcă să-l prindă – și deraiază spectaculos împroșcând terasamentul cu bere. Încă o mostră de umor cehesc. Hai.

Vysegrad. Locul de unde începe Praga.

Într-un clasament al sinuciderilor prin aruncarea de pe un pod, Nuselsky Most ocupă un onorant loc 6, cu 300 de victime la activ. Și poate că ar fi urcat în top dacă autoritățile pragheze nu l-ar fi prevăzut recent cu un grilaj de oțel înalt de trei metri. Ca să-ți pui capăt zilelor, ar trebui să vii echipat cu trusă de scule, ceea ce ar distruge romantismul gestului. Nici să te sinucizi ca lumea nu mai poți pe lumea asta. Ioana mă trage prudent de mânecă. Grilaj-grilaj, dar dacă-mi vine vreo idee?

– Hai să-ți arăt unde s-a descălecat.

E mortală imaginea asta a “descălecatului”. Parcă-i vezi pe călăreți, prăfuiți după un mileniu de săltat în șa, hotărâți să nu calce pământul până când nu vor afla locul care li s-a arătat în vis, un pâlc de cavaleri ai eternității porniți la drum deîndată ce Dumnezeu a creat calul, iată-i strunindu-și bidivii murgi în capul unei coline, privind la râul care taie lumea în două, iată-le ochii strălucind în transa regăsirii tărâmului pierdut, iată-le mâinile slobozind frâul tocit, iată-le pintenii eliberându-se din strânsoarea scărilor și atingând pentru prima oară țărâna. Jbuf, s-a descălecat. Noi am mers până acolo cu metroul.

De la primul pas la Vysegrad au trecut 11 veacuri, timp în care orașul a curs de pe coline, a acoperit malul stâng al Vltavei, a traversat râul și și-a întins turlele pe dealurile de vis-a-vis. Suntem doar noi, câțiva pensionari și un alai zgomotos de nuntă care bea vodcă și vorbește rusește. De-aici se văd toate culorile Pragăi. Tramvaiul roșu care urmărește cu fidelitate conturul râului, acoperișurile portocalii, verdele parcurilor și velele albe pe care un vânt ciclam le împinge peste apele cenușii ale Vltavei. Praga are aerul nobil și resemnat al unei regine care-a rămas văduvă prea timpuriu.

Ca să mă scuture de melancolie, tovarășii mei de drum mă invită la o vizită în cimitir.