În Jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (Ep. 9): Praga Hai-Hai.

– Acesta este Cimitirul Celebrităților, unde odihnesc Bedrich Smetana, Antonin Dvorak, Karel Capek și alte personalități notabile ale Pragăi. Ioana îmi prezintă țintirimul pe un ton degajat, din care lipsește doar tradiționalul “bine ați venit”.

Mă întreb cum funcționează treaba aici. Înțeleg în cazul politicienilor, al oamenilor de știință sau de afaceri. Au fost mari în timpul vieții, îi îngropăm pe Vysegrad, cu vedere la pragă. Dar ce te faci cu artiștii care mor în mizerie pentru a fi re-evaluați postum? Îi cauți prin gropile comune ca să îi upgradezi la salonul VIP? Trag concluzia că, în Cehia, e bine să clarifici din timpul vieții dacă ai de gând să mori celebru sau anonim. Ca să știe primăria la ce clasă zbori spre ceruri. Hai.

Cafe Louvre. Un prânz cu Einstein.

Coborâm pe malul Vltavei. Încep să cârtesc, în speranța că fetele se vor îndura să ne oprim un pic la căldură. Mă dor picioarele. Mi-au înghețat picioarele.

– Te plângi? mi-o taie Alex. Dacă ție ți-au înghețat picioarele, micuțele astea ce să mai zică?

Se îndreaptă către râu, unde câteva familii de lebede și rațe dau din lăbuțe prin apa înghețată. Mă uit la ele rușinat, iar gândul că nu trebuie să stau cu picioarele goale în Vltava la un grad peste zero mă obligă odată în plus să-mi țin karma curată în vederea proximelor reîncarnări. Fii bun, Brăduț, sau o să ajungi rățoi la Praga.

Oana se uită la ceas și anunță că ar cam fi momentul să prânzim. Un tramvai roșu ne dezlipește până la urmă de malul râului și ne redă centrului. Intrăm la Cafe Louvre, Capșa Pragăi, restaurantul celebrităților, locul unde poți să-i vezi respirând pe viitorii locatari ai cimitirului VIP de pe deal.

Locanta are ștaif, se simt mirosul de trabuc bun și parfumul de gânduri alese.

– Aici obișnuia să mănânce Einstein pe vremea când preda la Universitatea Germană din Praga, zice Oana, aprobată prin mișcări de cap de restul găștii.

Cu așa servire, nu mă mir că l-au pierdut de mușteriu pe bătrânul  Albert. Ospătărița ne azvârle meniurile, se întoarce după un minut, pufnește nervoasă că nu ne-am hotărât și pleacă fix când începem să dictăm comanda. O implorăm să se oprească și comandăm rapid, militărește. Oana îmi sugerează svichkova, friptura pragheză de vită cu găluște, smântână, gem și frișcă.

– Vezi că nu se mănâncă oricum. Trebuie să păstrezi un echilibru între ingrediente, astfel încât în niciun moment al mesei să nu ai exces de carne, de găluște sau de sos. Trebuie să le termini pe toate odată. Așa e frumos.

Din ziua aceea, sunt mult mai atent la cât gem torn peste fripturi.

Prahski Grad. Cele 287 de trepte spre Cartea Recordurilor.

N-apucă stomacul să picure o enzimă peste svichkova, că Alexandra mă hai. Mai sunt doar patru ore până la șaptejumate și abia am ajuns la jumătatea hărții. Urmează Prazski Hrad, pe care Cartea Recordurilor l-a omologat drept cel mai mare castel din lume. Desigur, cei care l-au construit nu s-au gândit la o astfel de publicitate, ci la blestemații de husari.

Alexandra, de meserie arhitect, se simte ca peștele în apă printre coloane și stucaturi. Îmi servește o erudită conferință despre goticul flamboiant pe care-l putem ușor recunoaște în decorațiunile cu motive florale de la nivelul superior al catedralei St. Vitus și despre stilul romanic pe care îl putem la fel de lesne remarca în cazul Basilicăi Sf. Gheorge.

– Construcția a durat 400 de ani – zice Alex – și din motivul acesta o să vezi aici un amestec de stiluri. Deși Cehia a rămas mai mult timp fidelă goticului.
– Flamboiantă ești tu.

Până în turnul castelului sunt 287 de trepte. Cea mai mare prostie pe care-ai putea s-o faci e să pornești la drumul ăsta cu tupeu și voioșie. Urcă smerit, treaptă cu treaptă, ca și cum ai ști că n-o să ajungi niciodată la capăt. Și nu-ți irosi respirația pe glume proaste la adresa semenilor leșinați de oboseală prin cotloane.

Ajunși în vârf, le sunt cu atât mai recunoscător călăuzelor mele care, deși urcaseră cele 287 de trepte încă de la prima lor vizită în Praga, binevoiseră să reia calvaricul traseu pentru mine și pentru cei care mă citesc. Le-ar fi fost mult mai ușor să-mi arate scara și să mă aștepte jos, în piațetă. Sau să-l desemneze pe Andrei – că e băiat – drept însoțitor de turn. Dar nu. Toți pentru toți. 6 copii fugiți de-acasă privesc împreună cum soarele apune peste o istorie străină.

Pișăcioșii patrioți.

La capătul Zlatni Ulicka – Străduța Aurarilor – se află un semafor care n-are ce să caute acolo. Pentru că în spațiul dintre cele două clădiri abia încape un om, d’apoi o mașină.

– Tocmai asta e ideea. Ceea ce noi am numi un rost între două clădiri¸praghezii numesc stradă.

Apăsăm pe buton și semaforul se face verde pe partea noastră de rost. Coborâm încolonați, ștergând pereții cu umerii. Ghidurile îi avertizează pe turiști să-și măsoare bine șoldurile, după ce un turist german provocat orizontal s-a înțepenit între ziduri. Norocul meu e că sunt tipul subțire de travel blogger.

Cu nebunul de David Cerny am început ziua, cu el o încheiem. Într-o piațetă de pe malul Vlavei, aproape de Podul Carol, dăm nas în nas cu instalația. Se numește “Cei Doi Pișăcioși” și reprezintă – așa cum era de așteptat – două statui care fac pipi într-o mică piscină de forma Cehiei. Fac ceva pe țara lor, ca să zic așa.

– Problema e că ei stau în propria lor micțiune, pe care o remicționează, explică Alexandra abia ținându-și râsul.
– Asta se numește patriotism.

La ziua de naștere a timpului.

La capătul Podului Carol, Andrei îmi preia rucsacul și și-l atârnă în față.

– Atenție la aparatul foto. Ține-l legat de mână. Pe-aici se fură.

Intru să-mi iau țigări. Chioșcarul n-are deloc față de praghez. De unde ești, nene? Din Vietnam. Printre turiști fojgăie eternii africani care vând (cică) CD-uri piratate și nelipsiții nepalezi cu brățări de argint. Are și Praga babilonul ei. Hai.

Prietenii mei au decis să încheiem ziua în Stare Mesto, Orașul Vechi. Cât de vechi, Cristina?

– E suficient să-ți spun că Orașul Nou a fost construit în secolul XIV, zâmbește ea.

În Staromestske Namesti, puhoi de lume stă cu ochii pe bătrânul Ceas Astronomic, Prazsky Orloj. E 7 și 20. Fetele freamătă de frig și nerăbdare.

– Mai sunt 10 minute. 10 minute doar.
– Ce se întâmplă, măi? Prind Sfârșitul Lumii la Praga? Sau așa pică revelionul cehesc, în penultima sâmbătă din octombrie?

Neprimind niciun răspuns, îmi ridic și eu ochii spre ceas. Anul trecut a împlinit 600 de ani. Șase veacuri de măsurat timpul, secundă cu secundă. O să mor dacă mai aștept 10 minute? 9? 8?

7…6…5…4…3…2…1…bum!

Așa s-au gândit praghezii. Să-i facă ceasului un cadou de aniversare. În fiecare seară de sâmbătă, timp de o lună, o proiecție multimedia reproduce, direct pe zidurile turnului, evenimentele celor 6 secole de când bătrânul ticăie fără încetare. Sunt norocos să mă aflu aici, acum, pentru că în seara aceasta are loc ultima proiecție. Următoarea, probabil, la a șapte sutea aniversare. La mulți ani, ceasule. Să măsori timpuri mai bune.

Epilog. U Vojvodu.

Ne-am îndeplinit cehește toate obiectivele pe ziua de azi. Să bem o bere, zic. Andrei ne face rost de masă la U Vojvodu, o sală-hală care servește Pilsner Urquell și covrigei în cantități industriale. Dăm noroc. A fost o zi rece pe dinafară și caldă pe dinăuntru. Deși n-am intrat în atâtea amănunte personale ca la Roma sau Londra, simt că azi s-a legat o prietenie frumoasă între 6 oameni care s-au cunoscut ca să facă un bine.

Andrei a venit la Praga pentru că voia să plece din România dar să rămână cumva aproape de-ai săi. Ioana și Oana au făcut-o pentru carieră. Cristina a ales Praga pentru scena culturală. Iar Alexandra s-a îndrăgostit de un ceh.

La despărțire văd o lacrimă pe obrazul cuiva. Hai-hai.

(Va urma. În episodul viitor: Parisul)

Foto și video: Brăduț Florescu, octombrie 2011.