În Jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (Ep. 11): Blestemul Parisului.

– Mizerabilul…ticălosul…gândacul…cum și-a permis acest nimeni să scrie asemenea infamii? Cum a îndrăznit să mă compare el pe Mine cu piticania aia de orășel din Europa de Est? Cine e el și ce-a făcut în viață de cutează să mă prezinte în asemenea culori murdare? Să i se usuce stiloul cu care împroașcă necugetări. Să mai scrie despre mine când l-oi ierta eu. Dacă l-oi ierta vreodată! Am zis.

Blestemul.

Parisul nu știe să citească în română, dar s-a găsit, ca întotdeauna, o coadă de topor care să-i traducă cu glas veninos articolul meu din iulie anul trecut. Și orașul – ale cărui puteri magice transcend metafora – a aruncat asupra mea blestem năpraznic. N-aș fi nici primul, nici ultimul scriitor pe care Orașul Luminilor îl condamnă la beznă.

Așa se face că, din iulie anul trecut și până azi, n-am reușit să scriu episodul 11 din povestea înconjurului lumii. Nu că n-aș fi încercat. Am început articolul de cel puțin cincisprezece ori și, de fiecare data, m-am oprit după două paragrafe. Am șters totul, înciudat, și am luat-o de la capăt. Zadarnic. Nu se lega nimic. Parisul îmi interzicea să mai scriu despre el fie și un singur cuvințel până când m-o ierta, dacă m-o ierta vreodată. Acum sunt deja la paragraful trei, mă pregătesc de-al patrulea, semne firave că am obținut clemența până la urmă.

Ușor n-a fost. Din scrierile esoterice ale lui Fulcanelli, Foucault și ale Contelui de Saint Germain, inaccesibile publicului larg, am desprins un set de ritualuri barbare capabile, susțin autorii, să îndulcească inima acrită a Orașului. De pildă: timp de trei luni, în fiecare dimineață, a trebuit să decapitez o rodie tânără și să-i beau sângele. Sau să depun, în nopțile cu Lună Nouă, ofrande de lapte praf la picioarele unui idol din lemn de tec, reprezentând un croissant și datând de pe vremea regelui franc Cedric al VIII-lea, supranumit “Gâdele”.

Dacă m-aș fi bazat doar pe nevoințele mele probabil n-aș fi ajuns să scriu rândul acesta. Insă toți prietenii din Paris – ale căror nume le amintesc, cu evlavie și recunoștință, la finalul acestui articol –  au făcut treize-quatorze pe la porțile Zeului-Pisică, spiritul metropolei.

– Iartă-l, Slăvit Paris, Cel de Scânteie Dătător, iartă-l pe acest bicisnic. Ce să știe el, nici trei zile pline n-a stat pe-aici. Nu Te cunoaște așa cum Te cunoaștem noi, umilii Tăi servitori, cei nevrednici să-ți periem coada. Te implorăm, redă seva condeiului său și îți făgăduim că va scrie despre tine cel mai înălțător imn de slavă.
– Vous avez pris mon miaou, cic-ar fi răspuns Zeul într-un final. Eu credeam că ați venit să-mi cereți permise de travail, ca atâția alți conaționali ai voștri.
– Acestea mai pot aștepta, Imaculatule Cotoi! Salvarea unui suflet este mai importantă acum.
– Și-a făcut penitențele?
– Cu vârf și îndesat, Supremule Îmblănit. Iată scripturile doveditoare, contrasemnate de secretara Voastră Behemota La Russe.
– Atunci să scrie ipochimenul, dar cu grijă mare la cuvinte! Pentru permise reveniți anul viitor. Aduceți și imnul de slavă, să aud ce-a ieșit. Și un păstrăv proaspăt. Următorii!

Jardin du Luxembourg. Jos parcurile!

În prima parte a zilei de marți am fost cu totul și cu totul al Anei. Unde a zis ea, acolo am mers. Ce-a propus ea, aia am făcut. Când m-a anunțat că mergem la Jardin du Luxembourg m-am supus, dar am strâmbat din nas. Nu-mi plac parcurile. Dacă aș avea o putere mare, le-aș desființa pe toate și aș construi în locul lor clădiri înalte de beton și aș turna beton peste tot, până nu mai rămâne un fir de iarbă la vedere. Și aș interzice florile și copacii și tot ce e viu. Ați vrut urban, poftiți urban.

Vai, Brăduțe, ce urât, cum poți să gândești așa? Parcurile sunt singurele locuri unde orășenii se pot bucura de natură. Nu ziceai că iubești natura, Brăduțe?

Tocmai pentru c-o iubesc și o respect gândesc așa și nu altfel. Ce e un parc, de fapt, dacă nu cel mai grăitor simbol al victoriei brutale a omului asupra naturii? Am turnat beton peste tot și aici, pe câteva hectare, am lăsat să crească floricele, amintindu-i astfel pământului că e la mâna noastră. Natură, înghesuie-te matale pe cât ți-a alocat primăria. Nimic nu e sălbatic, nimic nu crește cum vrea el. Orice lăstar care se strecoară dincolo de țarc, hârști! Creșteți și vă înmulțiți, dar nu părăsiți incinta.

Locul comun e că parcurile ne dăruiesc bucuria naturii. De fapt, ele ne îndeamnă să-i savurăm înfrângerea. Captivitatea. Un parc este un lagăr de concentrare a vieții. Dar, firește, nu Parisul e de vină pentru asta. Parisul e sublim, iar parcurile lui servesc ca inspirație pentru Grădina Raiului. E bine așa, Gheare-de-Foc?

Sala de așteptare a ploii.

În dimineața aceea târzie, la câțiva kilometri spre vest, zgârie-norii din La Defense pufăiau nori negri business class, întrupări meteorologice ale îngrijorărilor de criză financiară.  Nu vedeam nici părinți cu copii, nici stăpâni cu câini, nici tarabe cu vată de zahăr. Instrumentarul tipic al parcurilor și fauna specifică acestora lipseau. Jardin du Luxembourg era o anticameră, o sală de așteptare a ploii care va veni. Puținii pasageri mâncau sandvișuri și aruncau firmituri celor câteva rățuște care înotau mecanic în havuz, parcă întoarse cu cheia. O mireasă coreeană căra pe trena rochiei o mică armată de fotografi. Își făcea book-ul.