În Jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (Ep. 11): Blestemul Parisului.

Frumos, frumos, dacă-ți place ordinea. Straturile de flori, asortate ba cu verdele fântânilor, ba cu vinețiul clădirilor, se întindeau disciplinat, într-o geometrie impecabilă, trasată cu echerul. Frunzele moarte cădeau din copaci în ordine, la punct fix special amenajat. Statuile, populație majoritară a parcului, priveau arogant peste capetele noastre, către cerul vălătucit ca un atac de cavalerie. Și par să spună: totul a fost, este și va fi istorie. Clipa nu există decât turnată în bronz. Fugiți, o, muritorilor, făpturi de sevă și de sânge, născute doar pentru a șterge de colb statuile celor care controlează istoria: zeii, împărații și contabilii. Fugiți! Unde?

Saint Sulpice. O mie de scaune goale.

De la Jardin de Luxembourg la biserica Saint Suplice se ajunge ușor: ieși din grădină prin poarta de est și faci dreapta imediat după bosquetaire-ul care doarme cu capul în rucsac. Îți ia cinci minute, hai șase dacă se întâmplă să calci într-un rahat de câine și oprești să te cureți. Nu te opri, că te prinde ploaia.

Și Dumnezeu, vâzând necredința oamenilor, a zis “Să se umple bisericile mele”. Și a trimis peste lume o furtună mare și neagră, cu vânt nemilos și cu stropi de ploaie cât lacrimile îngerilor. Și oamenii și-au lăsat trebile lor lumești și au alergat înspăimântați și s-au adăpostit în biserici și ele s-au umplut după voia Lui.

E drept, majoritatea credincioșilor s-au oprit pe treptele de la intrare, aghezmuindu-se unii pe ceilalți cu stropi scuturați din umbrele. O tânără drăguță sprijinea ușa masivă de lemn a bisericii atât de relaxată încât părea absolut sigură că nimeni nu va intra sau ieși vreodată pe-acolo. Poate doar Papa, când o veni în inspecție. Domnișoară, stai cu spatele la Dumnezeu, mi-a venit să-i spun.

Am intrat. Biserica era populată de ecouri. Cea mai mică mișcare, cea mai discretă șoaptă se amplificau în ecouri reci și se izbeau haotic de zidurile reci și sonore, ca niște păsări captive. O mie de scaune din lemn bătrân, aliniate perfect, ca la cinematograf, priveau goale spre altar. Mă dureau picioarele și m-aș fi așezat oleacă, dar niciunul dintre scaunele acelea nu m-a invitat să mă iau loc.

O mie de scaune goale.

Noi aparținem respectabilei familii Lambert, distinsei doamnei Bernard sau stimabilului domn Rousseau, îndrituiți ereditar să ne ocupe  o dată pe săptămână, în ceasurile de duminică dimineața, respectiv de Paști și de Crăciun dar, mai cu seamă, îndrituiți să ne țină goale în restul timpului.

Afară tuna a mânie dezlănțuită și eu mă gândeam că o fi din vina mea și a păcatelor mele. După care Ana îmi spune că aici s-a filmat o secvență din “Codul lui Da Vinci” și mă mai liniștesc. Doamne, iartă-l pe Dan Brown, cum și pe mine m-a iertat Parisul.

Unul, Ein-Sof, Inefabilul Pendul al lui Foucault.

Am așteptat curcubeul degeaba un sfert de oră și am pornit spre Panthéon. Diana era deja acolo, tocmai terminase de vorbit la telefon.

– Era Alina. A zis că întârzie un pic. Înțeleg că prin “Codul lui Da Vinci” ai trecut. Nu vrei să vezi și “Pendulul lui Foucault”?

A fost cartea mea preferată în anii de liceu. Am recitit-o în fiecare vacanță de vară și de fiecare dată am avut impresia că citesc altă carte.  Pe vremea aceea nu exista internet și nu puteam decât să-mi imaginez invenția lui Leon Foucault, să o redesenez mental din descrierile lui Eco și să mi-o închipui conectată la o priză cosmică prin care trăgea sensuri și înțelesuri din însăși inima universului. Am plătit bucuros cei 7 euro pe biletul de intrare.

Nu c-aș pune vreo clipă la îndoială erudiția cititorilor mei, dar nu mă pot abține să spun, pe scurt, povestea Pendulului. Fizicianul francez Leon Foucault și-a dorit să demonstreze experimental că Pământul se învârte în jurul propriului ax. Una să ți se spună lucrul acesta la școală, alta  să-l vezi cu ochii tăi.

Dispozitivul lui Foucault este extrem de simplu: o greutate metalică legată la capătul unui fir suficient de lung pentru ca oscilația în plan vertical să fie vizibilă. Există mai multe Penduluri ale lui Foucault în lume, pe la muzee și universități, dar cel de la Paris e considerat “originalul”, deși adevăratul original a fost distrus accidental în 2010. Cum poți să distrugi o bilă legată de o ață, îi las pe fizicieni să explice.

Cât despre starea pe care ți-o dă prezența aproape vie a pendulului și firea tăcută în care mărturisește una dintre marile taine ale Universului, am să-i predau legătura maestrului Umberto Eco, al cărui condei îl depășește pe-al meu atât ca profunzime a cernelei cât și ca grație a peniței: