În Jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (Ep. 11): Blestemul Parisului.

“Aveau deasupra capului singurul punct stabil din Cosmos, singura scăpare din blestemul panta rei. […] Prima și ultima lor întâlnire cu Unul, Ein-Sof, Inefabilul. Cum să nu cazi în genunchi înaintea acestui altar al certitudinii?” (Uberto Eco, “Pendulul lui Foucault”, fragment tradus de mine din limba engleză).

Și ca să nu cumva să omit osanaua cuvenită, îmi scot pălăria în fața Parisului pentru ireverența de a fi dedicat Pantheonul (gr. “Lăcașul tuturor zeilor”) marilor personalități care, cu mintea și condeiul, au pogorât divinul printre oameni. Victor Hugo, Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Marie Curie și alte zeci de spirite ale științei și artei francize pendulează simbolic sub cupola amplă a Pantheonului și demonstrează că un punct fix poate da măsura întregii mișcări a lumii. Totul este să nu te temi de oscilații.

Am intrat la Sorbona! Cum fac să ies?

Maestre Eco, mă jur că eram pregătit să cad în genunchi înaintea acestui altar al certitudinii și să petrec minute bune, poate chiar ore în adorație, dar exact în momentul acela mi-a sunat telefonul.

– Hai, c-ai pendulat destul. A venit Alina. Te așteptăm în față.

Celor care vor să urmeze cursurile unei mari universități din străinătate le spun atât: alegeți Cambridge. La Sorbona se intră mult mai greu.

La Sorbona se intra mai greu decat la Cambridge.

Alina – pe care unii dintre voi o cunoașteți din poveștile de pe Lumea Mare – urma un doctorat în inginerie socială, calitate în care, bineînțeles, avea voie să intre și să iasă din Sorbona după pofta inimii. Dar Ana, Diana și cu mine, curioși să ne băgăm și noi năsucurile prin instituție, aveam două opțiuni: s-o așteptăm la poartă sau să dăm examen de admitere anul viitor. Așa ne-a zis portarul și s-a pus cu brațele încrucișate în calea noastră. Deja mă sucisem pe călcâie, gata s-o șterg de-acolo, dar Alina nu s-a lăsat păgubașă. Doctoranzii ăștia, întotdeauna găsesc o cale.

– Monsieur, intrăm doar până în hol, la magazinul universității. Domnul vrea să cumpere un suvenir.

Am pătruns. Paznicul ne-a urmărit atent câteva minute apoi, văzând că suntem profund absorbiți de tricouri, agende și semne de carte, a întors privirea către stradă. În aceeași secundă, Alina a lăsat din mână superba cănuță inscripționată La Sorbonne și a icnit ventriloc, fără să miște buzele.

– Acum, că nu se uită! Tuliți-o în campus!

Nici n-am apucat s-o consolăm pe vânzătoare, care pregătise deja hârtia pentru împachetat numeroasele suveniruri pe care le evaluaserăm atent. Am zbughit-o din magazin, am traversat în fugă coridorul care dădea spre stradă și ne-am oprit abia după o sută de metri, pe un culoar de la etajul 1. Zici că veniserăm să furăm Sorbona, nu s-o vizităm.

– Sper să nu se prindă paznicul și să dea alarma, că o să fie vai și-amar de doctoratul meu.

Nefiind student, mi-a fost imposibil să prind mai mult de un firicel din spiritul Sorbonei în cele câteva zeci de minute pe care le-am petrecut înăuntru, furișat printre coloane și priviri contrariate. Sălile de curs erau ba încuiate, ba pline ochi. Unde vedeam oameni, intram, trăgeam o gură de aer universitar și o fotografie și mă făceam nevăzut înainte ca profesorul de la catedră să înalțe privirea în direcția țăcănitului. La țăcănitul aparatului mă refer.

– De intrat am intrat, oftează Alina, dar de ieșit să vedem cum ieșim. Primul portar s-a prins sigur de șmecheria noastră, o să facă scandal dacă ne vede iar. E o altă ieșire pe-aici, dar tot va trebui să arătăm legitimațiile. Și voi n-aveți.
– Las’ pe mine, sare Diana de colo. Mă duc eu să-l țin de vorbă. Fac pe turista rătăcită. Dați-mi cinci minute să-i mut atenția de la poartă.

I-am dat doar patru minute și bine am făcut, pentru că Diana îl fermecase pe paznic în așa măsură încât acesta mai avea nițel și o invita la cină. Am ieșit din clădire și ne-am îndreptat spre ea cu pași largi și amețiți. Fir-ar să fie, domnule portar, noi căutam un bar și era să intrăm într-o blestemată de Universitate. Naibii. Deci pe-acolo e? Mulțumim.

Mihai, românul de bronz.

Am pornit-o grăbiți în direcția opusă indicațiilor domnului portar, pe strada Jean de Beouvais unde, zicea Alina, ne așteaptă un alt român de-al nostru.

La capătul străzii, lângă o brasserie, l-am întâlnit. Era singur, mai bine spus nepereche. Avea doi metri și jumătate, trupul turnat din bronz și un teanc de cărți în brațe.

Le temps passe, le temps vient / tout est ancien, tout est nouveau;
Ce qui est mal, ce qui est bien /Pèse et médite à tout propos;

– Mihai. Mihai Eminescu.

Statuia de bronz, creație a sculptorului feteștean Ion Vlad, a fost dezvelită în 1989, la comemorarea unui secol de la moartea poetului național al românilor.

Am luat un croissant și o plăcintă și ne-am așezat afară, lângă Mihai. Chiar dacă era frig și umezeală, nu puteam să ne lăsăm Luceafărul singur. Eram aici ca să-l întâlnim și să povestim, în câteva cuvinte, ce mai e prin țară.

Toate vechi și nouă toate.

Ia ochii mei și du-te la New York. 

Diana m-a mințit. S-a prefăcut că-mi arată Parisul și eu m-am lăsat dus de mână și de nas, până când o serie de coincidențe ciudate mi-au trezit suspiciuni.