O dimineață în orașul dintre oceane.

Când duminica lasă loc lunei în orașul dintre oceane
și soarele încă doarme învelit în săptămâna trecută,
curtezanele dispar în mașini albe conduse de șoferi fără chip, pe care însă te poți baza,
iar mușteriii își trântesc buzunarele goale în taxiuri incorecte politic
din care se-aud reggaetoane vechi
cele noi fiind atât atât de proaste încât nici șoferii cei mult răbdători nu le pot asculta.

Băiatul de la non-stop, obosit și amabil, vrăjește o fată pe picior de plecare
iar nebunul străzii, care se crede paznicul pământului,
îl amenință cu un cataroi pe grăsunul din furgoneta de distribuție a presei.
Se tot preface că-i sparge parbrizul dacă parchează oriunde în jurisdicția lui,
dar nu i-l sparge; nici el nu e atât de nebun încât să-și ia nebunia în serios.
Își strânge piatra la pieptul vestei reflectorizante primite, poate, cadou, de la un paznic adevărat, își ia umbrela roșie și sacoșa goală și pleacă să străjuiască altă stradă, pe asta rezolvând-o deja.

Chiar, de ce insistă nebunii să ne păzească? De cine?

La supermarket, cum intri, dai de prezervative și de teste de sarcină.
Clientul dinaintea mea a luat două cutii din fiecare, o sticlă cu rom și, de rest, bomboane. E pregătit pentru orice eventualitate.

Circulă pe stradă doar cei care și-au terminat exagerat de târziu timpul liber, într-un imaginar folos propriu
și cei care încep exagerat de devreme munca
în acele locuri de care avem nevoie toți: brutării, aeroporturi.
Așa e dimineața: toată lumea caută să mănânce și să plece.

Portarul îi povestește, cu un aer greu de înțelepciune, unui client timpuriu al non-stop-ului (altul decât mine),
cum a fost de fapt noaptea pe care toți am dormit-o,
irepetabila noapte.
Portarul fiind unul dintre privilegiații care au trăit-o așa cum trebuie, atent la detalii, la nuanțe, la șoapte, nedistrat și nedistras de nimic, ar putea scrie o carte despre ea. Ca să știm ce-am ratat și să nu mai dormim niciodată.

În orașul dintre oceane
nimeni nu pare a fi cu adevărat nici plecat, nici acasă,
nimic nu e închis de tot sau deschis de tot,
toate ușile sunt ușor crăpate ca să intre sau ca să iasă cineva,
totul e tranzit de la est la vest, cum zic acele ceasornicului.
Când Soarele încearcă să răsară invers nu-l ține mult;
degrabă se rătăcește și el pe cerul acesta unde punctele cardinale arată ca niște virgule.

S-au stins luminile pe străzi. E azi, în sfârșit.

La etajul opt cineva fredonează “Yo no se” și își face bagajul.

(Panama City, 30 aprilie 2018)