Insule în Thailanda. Koh Jam. Zei, nomazi și profeții.

Deela.

Doamna Deela, proprietara pensiunii unde m-am cazat, șade pe tronul ei din bucătărie și mângâie un motan portocaliu pufos ca un ursuleț. E o femeie tânără, rotunjoară ca un zâmbet de copil. Se trage dintr-o familie de malaezieni veniți cu două generații în urmă din Langkawi. Vorbește engleză, thai și malay. Ne amuzăm discutând într-un melanj al celor trei limbi.

– Khun Deela, Satu bia botol lagi dai mai, please? (Thai: Doamna Deela, Malay: încă o bere Thai: se poate Eng: vă rog?)
– Of course dai khaa. Boleh. (eng: bineînțeles thai: se poate. Malay: Se poate.)

Tatăl Deelei este kepala desa, șeful satului. E o funcție neoficială, de fapt nici măcar nu e o funcție, ci o calitate. În democrația rurală kepala desa este cel mai înțelept, mai curajos și mai drept membru al comunității. La el vine lumea pentru sfaturi și judecată.  Și tot el are rolul de ambasador al satului, de reprezentant în relația cu autoritățile oficiale, de gardian în fața abuzurilor la care este supusă comunitatea.

– Doamna Deela, ce se întâmplă cu pământurile Chao Lay-ilor? Am înțeles că sunt probleme.
– Da, sunt. Mafia trage sfori să scape de ei. Pe cei de pe Koh Lipeh i-au expropriat prin acte măsluite și i-au deportat, practic, în Koh Adang. În Koh Phi Phi, după tsunami, i-au zburat pe ultimii supraviețuitori, ca să preia mafia tot business-ul.
– Și aici cum e situația?
– Om vedea. Cum o vrea Dumnezeu. Inshallah.

Conflictul dintre nomazi și sedentari, acum într-o nouă prezentare.

Sunt o piatră aruncată în apă.

La câțiva pași distanță, dincolo de linia palmierilor și casuarinelor, se află mărul discordiei: nisipul fin, argintiu al unei plaje care se întinde spre sud și nord cât văd cu ochii, curbându-se după micile promontorii stâncoase pentru a continua pe toată lungimea coastei de vest.

În larg, bătute în cuie pe luciul oceanului, siluetele familiare ale celor două Koh Phi Phi unde chiar și acum, la început de sezon, tot se calcă pe picioare câteva mii de turiști. Ca să fie contrastul insuportabil, pe partea asta de lume nu e nimic. Nici oameni, nici bărci, nici mese. Încă o plajă pustie pe care trebuie s-o umplu cu povești.

Cimitirul valurilor.

Decid să iau problema în propriile picioare și mă opintesc spre nord, prin nisipul care-mi  înghite tălpile la fiecare pas. După ploaia de la prânz, torențială, dar scurtă, soarele înfige lănci de lumină în trupurile slăbite ale norilor.

Oceanul s-a retras dincolo de recif și așteaptă atracția Lunii ca să urce din nou spre mal. Valurile timpurii ale refluxului, nemaiavând puterea de a se întoarce acasă, au naufragiat pe plajă și s-au făcut una cu nisipul. Cerul le cântă un recviem.

Din tufișuri, ici și colo, răsare câte un semn de placaj decolorat care denunță un beach bar sau un bungalow. Dar nu se vede nimic. Țipenia de om lipsește. Nu miroase a grătare, nu se-aude muzică. Doar crabii albi, cu sutele, se disipează în cercuri concentrice la apropierea mea, făcându-mă să mă simt ca o piatră aruncată în apă.

Pe 25 vine zeul.

Când eram convins că plaja nu se mai termină și oamenii nu mai încep, dintre tufișuri îmi sare înainte o pleașcă de culori, aruncate de-a valma în fața unui bungalow șubred. Culorile încep să dea din mâini și să țipe:

Island Healer!
Thai massage!
Chinese healing!
Reiki!
Herbal treatment!
Come in!

Pe veranda colibei, culmea, un om. Cărunt, cu trăsături de chinez, tatuat pe piept și pe abdomen cu un dragon uriaș. Îmi face semn să urc și mă servește cu o cană de apă rece.

– Bună seara, străine, Mangon mă numesc, spune vraciul într-o engleză reconfortant de curată.

După 10 minute de conversație ne descoperim cunoștințe comune: pe Job, Bob Marley-ul Thailandei. Pe Leela de la Sabai Corners din Yao Noi. Pe maestrul Mantak Chia, inventatorul masajului abdominal Chi Nei Tsang. Mai mult, domnul Mangon a lucrat o vreme chiar în Khanom, la cariera de gips. Îl știa pe Charlie, cum să nu-l știe la câte beri a băut la barul lui? Și lumea, care era deja micuță cât insula, se mai strânge un pic, ca să încapă pe veranda vraciului, sub privirea de poster a Regelui Thailandei și a unei divinități chinezești.

–  Pe 25 e ziua spiritului meu, a zeului care mă patronează. Mă pregătesc pentru ea.
–  Ce se întâmplă în ziua respectivă?
–  Vine și se reîncarnează în mine. Vrei să vezi?