Anambas. Insulele din Nicăieri (1). Găina lui Hitchcock.

Sunt locuri pe lumea asta care par suspendate etern între realitate și ficțiune. Nicio fotografie, nicio poveste, nici chiar prezența pe harta fizică a Pământului nu le pot remorca spre țărmul certitudinii.

Călătorul care speră că se poate întoarce de acolo fie și cu grăunte de țărână pe care să-l prezinte ca dovadă – “vreau să Te pipăi și să urlu <Este!> – va avea surpriza să deschidă, ajuns acasă, o tolbă goală.

Sunt locuri pe lumea asta care par mai reale când visezi la ele decât după ce le-ai văzut, locuri ale căror chipuri migrează după întoarcere, cu tenacitate, din teritoriul amintirii în cel al imaginației.

În buricul Pământului, la capătul Lumii.

Un astfel de loc este arhipelagul Anambas, două sute treizeci și opt de insule și insulițe aruncate de Dumnezeu în mijlocul Nicăieriului pe care geografii îl numesc Marea Chinei de Sud. Rătăcite între coasta estică a Malaeziei continentale și cea vestică a Kalimantanului, ocolite larg de una dintre cele mai fierbinți rute maritime din lume, cea care leagă strâmtoarea Melacca de China și Japonia, insulele Anambas reușesc să se afle, simultan, în buricul Pământului și la capătul Lumii.

Pe vremea ultimei ere glaciare, acum 8000 și ceva de ani, pe locurile acestea exista, se crede, un subcontinent pe care savanții îl numesc Sundaland. Odată cu topirea ghețurilor apele mării au început să crească și au acoperit câmpurile, pădurile, colinele. Din subcontinent a mai rămas deasupra apei doar o mică parte, cea mai înaltă, care astăzi se arată ca un cârd de insule, înotând spre nicăieri, cele mari păzind flancurile, cele mici înghesuindu-se la umbra lor protectoare.

Le-am descoperit existența – sau non-existența, ca să fiu coerent – documentând articolul Poștașul Albastru. Stăteam pe plaja de la Khanom cu o aplicație de navigație pornită pe telefon și scanam orizonturile, pe cel real și pe cel virtual, când ochiul de pe hartă s-a împiedicat într-o aglomerație de insule la 1000 de kilometri Sud-Est. Am mărit imaginea până când pe ecran au început să apară cuvinte misterioase și melodioase, ca mai toate toponimele indoneziene: Jemaja, Siantan, Matak, Mubur, Telaga, Airabu, Bajau, ostrovurile cele mari care-i dau arhipelagului supranumele  “Șapte insule”.

Am dat fuga acasă și am început să scotocesc după informații. Le-am găsit cu greu, împrăștiate în frânturi mici pe internet, în special pe cel de limbă indoneziană. Am trimis multe mailuri, am primit puține răspunsuri. Am consultat toate sursele referitoare la posibilitățile de transport până acolo. Fiecare spunea altceva. Și, având în vedere că vorbim despre Indonezia, unde lucrurile se schimbă de la o săptămână la alta, am dedus că fiecare sursă susținea varianta corectă pentru o anumită perioadă istorică.

Marea Chinei de Sud.

Lipsa de informații credibile și actualizate nu m-a descurajat. Dimpotrivă, orgoliul meu s-a simțit gâdilat de perspectiva călătoriei într-un loc despre care se știu atât de puține. Ca s-o spunem pe-aia dreaptă, nici indonezienii n-au habar de cele două sute treizeci și opt de insule care delimitează la nord-vest apele teritoriale ale țării. Asta am aflat în primă instanță de la buna doamnă Christina, gazda mea din Siantan, care căuta scuze pentru pustietatea din pensiunea domniei sale, unde eram singurul client.

– Păi cum să avem turiști, domnu’ Brad, lah? Nici ai noștri nu știu de Anambas. Când le zic unde stau mă întreabă “unde e asta? În Filipine, în Malaezia?” Le zic “nu, lah, e în Indonezia, în provincia Kepulauan Riau, Marea Chinei de Sud”. Măcar de marea asta au auzit, au o idee. Așa să zici și dumneata dacă te întreabă careva. Nimeni nu știe de Anambas, lah.

Apartenența Anambasului la Indonezia contrazice logica. Fizic, istoric, etnic, lingvistic și cultural, arhipelagul e mai aproape de Malaezia. Dar astfel de argumente soft nu au putut rezista nevoii a două puteri coloniale – Marea Britanie și Olanda – de a-și împărți această bucată de lume. Prin nefastul pact din 1824 englezii au luat tot ce era la nord de Singapore, olandezii – tot estul. Peste contururile trasate de europeni s-au creat apoi cele două state moderne, Malaezia și Indonezia, cu vameșul Singapore înfipt între ele.

Dar asta s-a întâmplat în veacuri trecute, iar Marea Chinei de Sud este astăzi scena unei aprige dispute teritoriale care antrenează toate țările vecine. Insulele Spratly și Paracelsus, împrăștiate pe mii de kilometri între Vietnam, Filipine, Malaezia și China, nu aparțin nici astăzi de iure vreunei țări. Sunt printre ultimele no man’s lands din lume.

Poate că ar mai fi rămas astfel mult și bine, singuratice și aride dacă nu ar fi dat Necuratul să se descopere petrol și gaze în largul lor. Cu această ocazie s-au dezgropat vechi hărți și vechi securi ale războiului, s-au refăcut calculele și toți riveranii, cu deosebire China, au început să pretindă proprietate asupra lor și, automat, asupra platoului bogat în hidrocarburi.

Poate că și Anambas, precum și învecinatul arhipelag Natuna, ar fi intrat în colimator, Malaezia fiind îndreptățită să ceară teritoriile, China având interesul și puterea de a le anexa. Dar, conform unor surse, între Anambas și Natuna se află una dintre cele mai mari rezerve de petrol de pe glob, pe care Indonezia o concesionează regulat aceleiași companii americane.

Rezerva e neatinsă, pusă deoparte pentru zile negre, iar contractul de concesiune, reînnoit periodic, îi garantează Indoneziei protecție americană asupra acestor teritorii. Ultima re-semnare s-a făcut în 2012, cu participarea personală a Secretarului de Stat Hillary Clinton care a avut grijă, după întocmirea înscrisului, să sugereze cu multă diplomație că marele popor chinez ar trebui s-o lase mai subțire cu pretențiile în regiune. Mai pe românește spus, cât timp indonezienii păstrează țițeiul pentru SUA nimeni nu se va atinge de teritoriile astea.

Petroliștii și găzarii reprezintă dealtfel majoritatea străinilor care se bucură, cât apucă, de frumusețea Anambasului. În estul arhipelagului un consorțiu de companii din Indonezia, Malaezia, Anglia și, firește, SUA, exploatează deja o pungă de gaze estimată la 46 de trilioane de metri cubi, adică de peste 60 de ori resursele dovedite ale întregii Românii. Gazul e transmis către facilitățile de distribuție din Singapore printr-o conductă 640 de kilometri.

Angry birds.

Dar doamna Christina are alte probleme. Că nu vin turiștii.

– Pe lângă faptul că nu știe nimeni de Anambas, acum nu mai avem nici zboruri încoace. Într-o vreme erau trei companii aeriene care zburau aici. S-au retras, pe rând. Săptămâna trecută au închis ruta și cei de la Sky.

Nu c-aș fi fost nerăbdător să zbor din nou cu un transportator indonezian, dar măcar în principiu, de dragul planificării, opțiunea unui zbor mi-ar fi prins bine. N-a fost să fie, fapt pentru care am procedat după cum urmează, că altă cale nu aveam.

Am plecat de la Khanom luni dimineața spre Hat Yai. De acolo am continuat spre Penang, unde am ajuns seara. Am rămas în Penang până joi, că aveam un pic de treabă. Joi am plecat spre Kuala Lumpur, 5 ore cu autocarul. Sâmbătă am luat un autobuz până la Johor Bahru (încă 5 ore) și o barcă spre Tanjung Pinang (3 ore).

La omorît de timp pe Insula Bintan, așteptând feribotul de miercuri.

Ajuns acolo am reușit să aflu că, după ultimul orar, feribotul de Siantan pleacă doar lunea, miercurea și vinerea. Dar, cum toate locurile pentru luni se epuizaseră, a trebuit să stau încă trei nopți pe loc, prilej să investighez un pic insula. Miercuri la 6 dimineața eram printre primii în port. În sfârșit, începeam să ajung în Anambas.

(-Hai, Brăduțe, bagă niște plaje!
– Stai așa. Să râdem un pic.)

Feribotul “Seven Islands Star” își merită pe deplin numele, întrucât oferă cea mai rapidă legătură între Anambas și restul Indoneziei. Cealaltă variantă este vaporul companiei PELNI, care face ruta în 19 ore o dată la două săptămâni. Dacă l-ai pierdut s-a dus naibii tot concediul.

“Seven Islands Star” e un vas japonez cumpărat la mâna a doua. O barcă bună, mult mai bună decât mă așteptam. E curată, solidă, cu motoare puternice  – l-am surprins alergând cu 25 de noduri – și oferă tot confortul necesar unei călătorii de zece ceasuri pe mare deschisă: fotolii de piele înclinabile, aer condiționat și, din nefericire, o performantă instalație audio-video despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Simultan cu punerea vaporului în mișcare s-au întâmplat două lucruri. Primul: toată lumea a început să mănânce. Al doilea: s-a dat play la volum maxim unui prim DVD, constând dintr-o selecție a celor mai proaste melodii indoneziene din toate timpurile. Un fel de “The Worst Of”. Remarc, printre clipurile în cheie karaoke, ideea regizorului de a-și filma fetița de trei ani dansând grotesc, goală, sub duș.

După înconjurăm capul nordic al Bintan-ului și ieșim în mare deschisă, valurile plumburii stârnite de vântul de peste noapte încep să ne legene. Cargoboturi imense, majoritatea chinezești, ne taie periculos calea în căutarea unui coridor liber, iar siajul lor ne saltă și ne bâțâie ca pe un caiac. În această atmosferă ușor încărcată, cineva din cabina de comandă are ideea să oprească DVD-ul cu muzică și să pună un film. De groază. Malaezian.

Acțiunea începe cu o fată care țipă în noapte, apoi leșină. Apare un băiat, o ia în brațe, lividă cum e, și dispare cu ea. Fata (își) revine în secvența următoare cântând karaoke împreună cu o prietenă pentru ca, după câteva minute, să o redescoperim, îmbrăcată ca o regină, într-un iatac drapat cu mătăsuri. Moment în care, așa cum dealtfel recomandă cutumele scenaristicii, apare intriga, factorul perturbant, elementul care definește genre-ul horror al filmului: o găină atacă fata și îi scoate ochii.

O găină? Ies pe punte să fumez o țigară și să meditez la caracterul post-hitchcockian al producției. Mă întorc la locul meu fix în momentul în care eroina principală este ucisă în baie – altă referință la marele regizor – de aceeași găină. Curge mult sânge. Criminalul se îndepărtează cu un cotcodăcit sinistru care-mi face pielea de…

Fata a continuat să moară timp de o oră și douăzeci de minute, ucisă și dezochiată în formă continuată de recurenta găină coșmarească.

După genericul de final, pentru a mai îndulci atmosfera, responsabilul cu divertismentul la bordul “Seven Island Star” a proiectat musical-ul malaezian “Un Zombie în satul Banana.” Nu intru în detaliile acțiunii. Important e că ne-am simțit bine. Câțiva pasageri care știau versurile au cântat împreună cu eroul principal. Naveta e mama învățăturii.

Din țigară în țigară încep să-mi fac relații. Cutărică din Pekanbaru, funcționar la Ape. Cutărescu din Batam, polițist. Cutăreanu din Jakarta, reprezentant comercial. Toți știu câte zece vorbe în engleză, esențialmente aceleași zece, dar o conversație bună nu se împiedică niciodată de cuvinte.

Folosindu-mi toate resursele de indoneziană, care s-au ridicat din mormântul memoriei precum zombie-ul din satul Banana, reușesc, pe ultima sută de kilometri, să întreb multe lucruri despre Anambas. Și să nu aflu nimic. Oamenii nu știu. Nu sunt din partea locului, în insule doar muncesc, iar când au câteva zile liber o tulesc cu 25 de noduri spre casă. La Pekanbaru, Batam sau Jakarta.

Ca să suplinească lipsa de informații, unul dintre ei mă face atent asupra unui grup de delfini care țopăie la tribordul vaporului. Funcționarul de la Ape, firește. Țipătul meu de bucurie stârnește priviri curioase ale co-fumătorilor. Uitați-vă, delfini! Dar nu se uită nimeni după ei. Un om alb aici, în mijlocul mării, e mult mai nostim decât o mie de delfini.

Feribotul e prea iute pentru ei. După două minute îi lăsăm în urmă, îngropați în siajul înspumat. Dar e și-o parte bună în asta. La prora se ițește conturul Jemajei, prima insulă din Anambas, cum vii. Am ajuns.

Foto și video realizate cu o cameră SONY A7 și cu un telefon Samsung Galaxy S4 Zoom.