Un copac sub care să taci. Învățăturile bătrânului Krabak Yai.

Avem nevoie de temple, biserici și moschei sau ne-ar fi deajuns niște copaci sub care să tăcem?

Domnul Krabak Yai este cel mai mare copac de soiul lui din Thailanda și se află pe lista celor mai solizi 30 de arbori din lume. Drumul până la el e lung și anevoios. Domnul Krabak locuiește în parcul național care i-a purtat numele – Ton Krabak Yai, Copacul cel Mare – până în ziua în care oamenii au decis că un rege e mai important decât un copac și au rebotezat zona Taksin Maharat. Taksin cel Mare.

E o zăpușeală de neimaginat. Pădurea fierbe la focul ascuțit al soarelui de amiază. Aerul e atât de țeapăn încât bătaia aripilor unui fluture face frunzișul să foșnească de aici și până în vale. Cobor pe poteca pietruită, acoperită de frunze galbene mai mari decât talpa mea. Drumul e foarte abrupt și gândul că va trebui să-l urc la întoarcere mă îngrozește.

N-am nici apă, că am uitat-o sus, în coșulețul Unirii. De undeva, de jos, se aude clar clipocitul unui pârâu. După fiecare cot al potecii mă aștept să dau de el. Dar nu apare. La ce liniște e, sunetul apei ar putea veni de la o sută de mile distanță. Mă opintesc înainte stingându-mi setea cu picăturile de sudoare care-mi alunecă de pe frunte. Am mai puțin de un kilometru de mers, dar drumul continuă lent și chinuitor până când panta se întinde într-o poiană răcorită de pârâul pirpiriu și vesel care-i servise drept Nord însetatului.

Bătrânul măsoară 51 de metri în înălțime și alți 16 în jurul taliei. Coroana lui se ridică mult deasupra pădurii și gâdilă cerul, care se rostogolește râzând până la poalele liniștite și răcoroase ale marelui arbore. Familia domnului Krabak Yai a ocupat toată poiana, ba chiar s-a instalat comod peste poalele munților din jur, în cercuri concentrice, după vârstă.

Bătrânul Tată e păzit de copaci drepți, mândri, verde încoronați. Primii lui lăstari. Urmează generația a doua, mai subțire și evident mai flexibilă la ale vieții valuri. Din cercul al treilea încolo, arbuști, puiet, tufe își întind respectuos coronițele către cel bătrân, în așteptarea unui foșnet înțelept. La rândul meu, mă așez în poala copacului și încep să tac.

Învățăturile bătrânului Krabak Yai

De ce mai construiesc oamenii biserici, temple și moschei? Copacii ne-ar fi deajuns pentru rugăciune. Copacii sunt plini de har.

Sunt un om religios. Cred că există ceva deasupra noastră, de fapt ceva dincolo de noi, într-un plan pe care nu-l putem afla cu mintea, dar îl putem intui. Îl intuim permanent, dar intuția aceasta ne neliniștește, fiindcă ne-am învățat să încercăm a înțelege ceea ce nu poate fi înțeles. Acel ceva, pe care îl numim prin convenție “Dumnezeu”, are miliarde de nume. Toate cuvintele care s-au inventat sau se vor inventa vreodată sunt de fapt nume ale lui Dumnezeu.  Eu am ales să-i spun Lui Dumnezeu “Natură” și nădăjduiesc că sfințiile lor preoțești mă vor ierta pentru blasfemie, socotind că și cei mai de seamă sfinți ai creștinismului au ales să-și făptuiască lucrările în singurătatea naturii, rugându-se la Ceruri din mijlocul fiarelor sălbatice.

Nu știu dacă ai observat, dar oamenii legați de natură – prin specificul muncii sau din pură pasiune – sunt diferiți de noi, ceilalți, care ne petrecem mare parte înciorchinați unii într-alții. Oamenii legați de natură dovedesc o simplitate luxuriantă, plină de înțelepciune și răbdare, cer de la viață lucruri puține și curate, spun mai multe atunci când tac decât atunci când vorbesc. Traiul în natură te sălbăticește, ai putea spune și da, tind să-ți dau dreptate, cu condiția să-mi răspunzi la o singură întrebare: e ceva domestic pe lume?

Câinele?, care deși domesticit de mii de ani, încă vânează cu cruzime mâțe și pui de găină, vecinii lui de ogradă? Calul? pe care trebuie să-l reîmblânzim de fiecare dată? Pisica? Glumești. Omul? Și omul trebuie domesticit și nu va rata nicio ocazie să scape din laț și să se dedea, funcție de impulsurile domesticirii, la grozăvii sau la minuni. Să nu ne amăgim. Încercăm să înțelegem neînțelesul în loc să ne bucurăm de el, teoretizăm, combatem, anatemizăm și ucidem în numele neînțelesului, pe când un pui de rândunică ciugulește direct din palma lui Dumnezeu.

Cum se obține darul profeției. O cascadă tânără și frumoasă.

Harul este acolo unde și atunci când omul se poate racorda din nou la fluxul natural al lucrurilor, la legea fundamentală a naturii – spune-i Dumnezeu dacă vrei – lege care cuprinde și interconectează tot ce se întâmplă, de la formula atracției gravitaționale la cea a iubirii. Oameni racordați la acest flux natural capătă darul profeției, pentru că legile vieții și ale morții se clarifică, ziua de mâine e încapsulată în clipa prezentă, nimic nu e nou, nimic nu e vechi, totul este pur și simplu. Precum cercurile concentrice din jurul bâtrânului domn Krabak Yai, timpul se propagă prin lăstari care își întrepătrund tainic rădăcinile.

De ce avem nevoie de cupole aurite, de ceaslovuri cu coperți groase, de ode de slavă? Nu ne e deajuns să stăm sub copaci și să tăcem din toate puterile? Probabil că nu. Pentru că una dintre slăbiciunile dobândite prin domesticire este frica de singurătate. Ne adunăm, câte doi, câte trei, câte șapte miliarde și începem să uităm. Cu cât mai mulți suntem, cu atât uităm mai repede. Și e nevoie de cupole, ceaslovuri, ode pentru ca locul acela din care am gonit singurătatea să nu rămână gol.

Am băut câteva guri de apă rece și curată din pârâiașul pirpiriu și-am pornit înapoi, la deal, pe poteca abruptă. Ostenit peste măsură, m-am pus pe o buturugă să-mi trag sufletul. Un fluture roșu s-a așezat pe degetele mele obosite și a stat acolo, bătând din aripi minute întregi. Frunzișul pădurii vuia până în vale.

De partea cealaltă a șoselei, câțiva kilometri mai jos, am dat peste o cascadă tânără și frumoasă, din care oameni tineri și frumoși culegeau bucurie. Râul din care se năștea cascada doar părea să curgă, fiindcă în realitate înconjura lumea și se întorcea cuminte în aceeași gură de izvor. Un ceas care măsura nu trecerea timpului, ci statornicia lui.

Imagini realizate în parcurile naționale Taksin Maharat și Lan Sang, provincia Tak, Thailanda. Foto și video: Brăduț Florescu, februarie 2012.