Iran. Sub vălul Șeherezadei 4. Eat. Pray. Yazd.

Text și foto: Ștefan Dobroiu, pentru Tedoo.ro.

Pentru mine Yazd a fost un fel de “Eat. Pray. Love.” concentrat într-o singură zi. A început cu o vânătoare de carne de cămilă, a continuat cu savurarea unui desert surprinzător pentru Orient şi a culminat cu o simpatică şi uimitoare dovadă de ospitalitate (şi normalitate) iraniană. Rezultatul? O afecţiune indestructibilă pentru pitorescul oraş și pentru Iran, în general. Să detaliem.

Umbrele din vechiul Yazd.

Yazd se laudă cu un centru atât de vechi, încât cei de la UNESCO au agreat să-l pună pe lista celor mai longevive aşezări din istoria omenirii. Case din pământ, străzi întortocheate, ziduri înalte şi nenumărate badgir-e (literal prinde-vânt), interesantul element arhitectural care le permite iranienilor să-şi menţină casele răcoroase în căldura toridă a verii, au toate şansele să-ţi surprindă privirea în timpul celor câteva zile petrecute în Yazd. Fără a avea obiectivele turistice ale Shiraz-ului, Yazd te cucereşte cu ulițele sale liniştite, dar şi cu posibilitatea de a face excursii ultra-interesante în împrejurimi.

Am tras la Silk Road Hotel, o pensiune ce reuşeşte să strângă în hipioata sa curte interioară mâncare delicioasă, o interesantă ofertă de tururi locale și turişti din toate colţurile lumii. Am apreciat locșorul acesta nu doar pentru confort şi preţul mic, ci şi pentru că aici l-am găsit pe Naser, ghidul care avea să ne plimbe în Meybod, Kharanaq, Chak Chak şi în deşertul Bafq, unde am urcat pentru prima oară în viaţă pe cocoaşa unei cămile. Ca să-ţi faci încă o idee despre preţurile mici: două tururi, care ne-au ţinut o zi întreagă pe drum, au costat numai 90 de lei de persoană. Cum să nu îţi placă în Iran?

Climatul local nu te lasă nicio clipă să simți că ești la 1200 de metri deasupra mării. Ca întreg centrul Iranului, Yazd te întâmpină cu vânt prăfos şi arşiţă, dar dacă mergi în octombrie sau aprilie, atmosfera este cât se poate de respirabilă. Probabil că prima ta oprire o să fie la moscheea Amir Chakmak, în piaţa căreia copiii joacă fotbal, vârstnicii discută ei ştiu despre ce, iar doi soldaţi privesc impasibil cum le faci poze. Poţi urca la primul nivel, pentru a vedea piaţa de sus, sau poţi face o scurtă plimbare până la moscheea principală, colorată cu faianţă ultra-albastră şi aflată, la momentul vizitei noastre, într-o intensă și binemeritată renovare.

Dar cel mai bine în Yazd este să bagi ghidul în rucsac (nu mă refer la Naser) şi să o iei încet-încet pe străduţele milenare din centrul vechi. Din loc în loc acestea sunt acoperite, pentru a oferi câteva secunde de umbră trecătorilor toropiţi de cele 50 de grade verii. Sub arcadele fotogenice care dau ritm vechilor ulițe, la mijocul zilei vei  putea vedea umbrele:  femei îmbrăcate în chador-ul tradiţional, care traversează străduțele ca nişte fulgere întunecate. Vechea inimă a Yazd-ului este categoric unul din cele mai pitoreşti locuri în care te poţi pierde. Iar dacă vei dori vreodată să revii pe bulevardele oraşului, cere ajutor și orice localnic te va îndruma.

Oraşul este celebru pentru kebabul de cămilă, pe care ne-am simțit deci datori să-l încercăm. Aşa a început o călătorie “în afara hărţii”, căci cel mai cunoscut local unde se servea această specialitate a necesitat un drum lunguț cu taxiul. L-am oprit pe “şufer” la capătul străzii cu pricina şi am luat-o pe jos, pentru niscaiva “sightseeing”. Am trecut de zona unde trebuia să se afle restaurantul fără să simţim vreo aromă de kebab. Impas: cum întrebi de kebab de cămilă când nu ştii cuvântul în farsi, iar nimeni din jur nu vorbeşte engleza?

După încă o jumătate oră de căutări, ne-am lăsat păgubaşi, oprindu-ne la un kebab “de ce-o fi”. Nici c-am aflat de ce-a fost, pentru că engleza chelnerului era inexistentă… Seara, întorși la Silk Road, am descoperit amuzați că în meniul pensiunii aburea o tocăniţă de cămilă neobservată cu o zi înainte. După ce am savurat-o, am ajuns la concluzia că familiara noastră vacă și cămila lor sunt rubedenii foarte apropiate, cel puţin în farfurie…

Eat.

Când te preumbli peste ţări şi mări, este aproape o obligație să încerci delicatesele locale (știu, Brad n-ar fi de acord cu asta, dar e articolul meu și scriu ce vreau eu). Imersiunea culinară poate să-ţi întregească experienţa turistică. Celebru pentru dulciurile sale, Yazd-ul va fi pe placul dependenţilor de zahăr, doar că trebuie niţică atenţie la cantităţi. Ca unul c-are n-a putut mânca niciodată baclavalele turceşti atât de la modă la noi în ţară, m-am apropiat cu suspiciune de nenumăratele dulciuri din Iran.

La o cofetărie din Yazd, unde bărbaţii vindeau la tejghea, iar femeile stăteau în spate şi împachetau frumos bombele calorice, mi-au atras atenţia nişte choux-uri din vitrină. Să fie ca cele franţuzeşti, să nu fie? Înconjurat de zâmbetele lipicioase ale celorlalţi doi hrăpăreţi din grup, am comandat prin semne şi în câteva secunde aveam în mână o cutie cu patru choux-uri. După prima îmbucătură, am dat verdictul: divin! Cel mai fin aluat de ecler şi cea mai savuroasă frişcă naturală mâncată vreodată se amestecau pe limbă într-un melanj dătător de fericită dependenţă.

Am împărţit fără tragere de inimă restul choux-urilor cu ceilalţi, iar micul nostru festin s-a transformat în ritual: în fiecare seară, până la sfârşitul călătoriei, ne opream la câte o mică patiserie de cartier şi, din munţii de cornuleţe, baclavale, bomboane, marţipanuri, bezele, cataifuri, mini-tarte, biscuiţi, brioşe, fursecuri, rulade, dropsuri, caramele, drajeuri, nuga şi praline, arătam invariabil spre delicioasele choux-uri.

Nu aş putea să-ţi spun prea multe, prin urmare, despre dulciurile locale, decât că varietăţile sunt nenumărate, că mai toate conţin migdale, fistic, nucă de cocos sau apă de trandafiri. Ce ar trebui să încerci este nugaua (o poţi vedea şi în galeria de imagini). Nu e ucigător de dulce şi arată atât de bine, încât ai impresia că deguşti o operă de artă făcută din zahăr… Dacă vrei idei pentru ce să le aduci colegilor, o cutie luată din aeroport costă nici 10 lei.

Pray.

La capitolul “pray” a trebuit să-i mulţumim lui “eat”. Vânătoarea de kebab ne-a adus în faţa celui mai important templu al focului zoroastrian, pe care probabil nu l-am fi pus pe lista locurilor de vizitat. Nu ne-a părut deloc rău, iar mie mi s-a părut extrem de romantică ideea unei flăcări ce arde, fără să se fi stins vreodată, încă din secolul al patrulea. Protejată cu preţul vieţii de preoţii acestei religii fondate acum mai bine de două milenii şi jumătate, flacăra a înfruntat invazii şi războaie, furtuni de nisip şi incendii, fiind găzduită în prezent de imaculatul templu din Yazd. Chiar merită să dai o fugă până acolo pentru a o vedea cum arde, subliniind cu unduirile ei ideea de nefamiliară sfinţenie, dar şi de uimitoare perseverenţă şi continuitate.

Love.

Totuși cea mai frumoasă experienţă “religioasă” a avut loc la una dintre marile moschei ale oraşului. Ne-a atras cupola frumos decorată şi am intrat în curtea în care pâlcuri de credincioşi se spălau pe picioare, la o fântână de piatră albă, înainte de a se retrage în sala mare de rugăciune. Să ne apropiem sau nu? – ne întrebam, bântuiţi de rumoarea fundamentalistă a ştirilor din presă – când un grupuleţ de tineri s-a apropiat de noi, iar unul dintre ei ne-a zis că ei sunt musulmani, că ne aflăm în curtea unei moschei şi că suntem bineveniţi. Că putem intra în moschee în timpul rugăciunii şi că, dacă vrem să facem poze, nu o să ne oprească nimeni. Şi chiar aşa a şi fost. M-am întrebat câte priviri ucigătoare ar fi atras păcănitul aparatului foto într-o biserică ortodoxă la momentul slujbei. Dragostea mea pentru Iran a fost pecetluită odată pentru totdeauna.

Meybod cel fistichiu.

A doua zi am bifat două dintre cele mai populare tururi oferite de Silk Road Hotel. Unul ne-a arătat cel mai sfânt loc al zoroastrianismului, la Chak-Chak, dar şi două dintre cele mai vechi oraşe ale zonei, Meybod şi Kharanaq, în timp ce al doilea ne-a aruncat pe o dună, în deşert, exact la ora asfinţitului.

În general evit tururile ghidate şi ghizii, dar uneori acestea sunt o idee foarte bună, mai ales într-o ţară aparent închisă precum Iranul. Mi-am confirmat cu totul părerea după o zi plină de detalii interesante şi sincere despre orice înseamnă Iran, detalii oferite generos și erudit de Naser, alături de care am parcurs sute de kilometri, am călătorit printre dune, am descoperit “aurul care creşte în copaci” şi am aflat cum să foloseşti internetul în Iran.

Prima oprire a fost la Kharanaq, un alt oraş foarte vechi, aflat acum în paragină. La picioarele colinei dominate de lutul zidurilor antice se află una dintre puţinele văi mănoase ale zonei. Pe parcelele de pământ atent împărţite sunt cultivate legume, dar regiunea e celebră pentru pomii fructiferi, printre care şi arborele de fistic. Acesta este “aurul” din copaci, Iranul fiind locul de unde şi-a început periplul mondial fisticul atât de popular în zilele noastre. Pentru că ţara este mare producătoare (500.000 de tone pe an, de două ori mai mult decât Statele Unite, al doilea producător al lumii), de aici poţi cumpăra fistic de cea mai bună calitate la preţuri de trei-patru ori mai mici decât acasă.

Omul gospodar își face iarna gheață.

Castelul Narin, unul dintre cele mai vechi din Iran, îți oferă o panoramă excelentă asupra Meybod-ului ars de soare și bătut de vântul deșertului. Și care, totuși, nu suferă de cald. E surprinzător să auzi că locuitorii din Meybod se bucură de răcoarea gheţii chiar şi în timpul verilor toride, când temperaturile depăşesc 45 de grade. Secretul este “casa de gheață”, o clădire conică, extrem de bine izolată, unde gheaţa strânsă iarna în cele două piscine din faţa “casei” este depozitată şi sigilată, rezistând până la sfârşitul verii. La doi paşi se află un vechi caravanserai transformat în centru meșteșugăresc, unde am pus umărul, unii cu mai multă îndemânare decât alţii, la realizarea unui covoraş în nuanţe zglobii de roşu şi turcoaz.

La Chak Chak nu doar că poţi vedea una dintre cele mai accidentate şi selenare zone ale Iranului, dar poţi urca la un interesant sit zoroastrian. Povestea spune că, în timpul invaziei arabe din secolul VII, prinţesa Nikbanou, fiica ultimului împărat persan, s-ar fi rugat lui Ahura Mazda, zeul suprem zoroastrian, iar muntele s-ar fi deschis pentru a o ascunde de cotropitori. Deşi practicarea acestei religii nu este deloc populară în noua republică islamică, situl este foarte vizitat de şcolari şi a trebuit să ne dăm coate cu vreo câteva zeci de eleve, mai puţin atrase de povestea lui Nikbanou decât de flacăra veşnică din grota din vârful muntelui. Se spune că, dacă aprinzi un bețigaș parfumat de la flacără și-l pui în stativul de la baza ei, ți se va împlini orice dorință.

Bafq. De-a dura pe dune.

Pentru călătorul obişnuit să hălăduiască prin Carpaţi, deşertul exercită aceeaşi fascinaţie ca zăpada pentru un nigerian, iar mititelul deşert Bafq, o fâşie de 20 de kilometri de dune unduitoare presărate printre munţi, îți dă ocazia perfectă să experimentezi acest mediu atât de versatil. Am petrecut o singură oră la Bafq, dar lumina foarte schimbătoare a asfinţitului a fost izvorul unora dintre fotografiile mele preferate din întreaga excursie.

(Atenţie, dacă bate vântul, lasă aparatul în maşină şi nu scoate nici telefonul mobil: nisipul e atât de fin, încât se strecoară peste tot şi poate afecta orice dispozitiv electronic.)

Plimbarea pe cămilă, când soarele se ascunsese după orizont, a fost şi ea interesantă, lighioana mişcându-se într-un ritm foarte nefamiliar, care m-a făcut să nu-i invidiez deloc pe negustorii ce străbăteau pe vremuri Drumul Mătăsii.

Interesant la Bafq nu este doar deşertul, ci faptul că acesta răsare ca de nicăieri într-o câmpie aparent aridă. Naser ne-a explicat că Bafq este o adevărată minune geologică, pentru că, la câteva zeci de centimetri în adâncime, poţi da de apă. Dacă vrei să faci o caracterizare în două cuvinte a acestui loc, probabil că „deşert fertil” este cea mai potrivită.

Iată şi de ce în jurul dunelor întâlneşti o mulţime de livezi de curmali, cu fructe gigantice. Am avut ocazia să le încerc seara târziu când, după alergătura pe cămile, am fost învitaţi acasă la proprietarul acestora. Alături de paharul obligatoriu de ceai negru era aşezată o farfurioară plină de curmale brune, mari şi uimitor de dulci. N-a durat mult până n-a mai rămas nici măcar una în farfurie, în timp ce în jurul nostru alergau şi se jucau (cu un ou de găină) două fetiţe de şase ani, cea mai tânără generaţie a familiei.

Deasupra, cer de deşert: departe de lumea dezlănţuită şi de poluare, o fâşie de Lună trona regește printre mii de stele, într-un cer în care ghiceai neaşteptate nuanţe de arămiu şi verde. Crede-mă, o să vrei să pui Bafq pe lista locurilor de văzut în Iran.

Va urma. Din episodul următor: Esfahan, o jumătate de lume. Patru români – vedete în bazar. Invazia duhurilor din lampă. Fraternitate română-iraniană. Formule magice: cum să te lase în pace vânzătorii de covoare persane.

Text și foto: Ștefan Dobroiu, pentru Tedoo.ro.