Iran. Sub Vălul Șeherezadei 5. Esfahan. Inevitabil.

Ce mi-a plăcut la cumpărături în Iran este că n-am avut impresia, aşa cum s-a întâmplat în India, de exemplu, că vânzătorul nu se simte bine dacă nu-ţi ia cel puţin dublul preţului corect. Rareori a fost nevoie să ne tocmim cu taximetriştii, iar în bazarul din Esfahan, unde aşteptam o negociere feroce, m-am simţit mai degrabă ca la un grup de terapie pentru shopaholici, cu vânzători sedaţi de o misterioasă substanţă.

Magazin de obiecte din cupru, în bazar.

“Nu-mi convine preţul”, i-am zis unui vânzător de suveniruri, unicul la care găsisem o zaharniţă verde, pictată cu motive specifice persane. “Ok”, a răspuns vânzătorul dând din umeri. M-am uitat la el ca la un extraterestru şi apoi am plecat, convins că va veni după mine cu o ofertă mai bună. Nu a venit. După câteva ore m-am întors cu coada între picioare, căci în marea de farfurii, boluri şi vaze albastre, individul era singurul cu emailuri verzi, pentru care făcusem o fixație.

M-am întors, la insistenţele celuilaltŞtefan care argumenta, pe bună dreptate, că o să-mi pară rău dacă plec fără să-l iau. Am mai întrebat o dată preţul şi apoi am cerut o reducere. A scăzut vreo 15% procente din sumă şi am bătut palma gândindu-mă că zaharniţa chiar merita cei 60 de lei pe care trebuia să-i scot din portofel.

Invazia “duhurilor din lampă”.

În bazar, comunicarea se face după alte legi. În lumea reală, vei fi băgat în seamă doar dacă interlocutorul tău crede că deţii vreo informaţie utilă. În bazar vei fi băgat în seamă oricum, pentru că eşti un potenţial client. Au fost nenumăraţi indivizii care m-au abordat amabil, dar insistent, întrebându-mă ba de unde sunt, ba ce profesie am, ba cum mi se pare Iranul (“scenariul” era identic, probabil în Esfahan se învaţă încă din şcoală), pentru ca ulterior să mă invite în vreun magazin.

Dacă bazariştii “obişnuiţi” au sfârșit prin a mă irita – de ce ai răspunde, în doar câteva ore, de zece ori la aceleaşi întrebări doar pentru a fi invitat într-un magazin în care nu vrei să intri?- , vânzătorii de covoare au continuat să mă amuze. Cu zeci de magazine doar în piaţă şi alte sute în bazar, concurenţa e necruțătoare, iar vânzătorii trebuie să improvizeze pentru a te convinge să le calci pragul. O poţi face doar pentru experiența unui ceai și a unei taclale mai elaborate decât te-ai putea aştepta. Vânzătorii au o mulţime de timp de pierdut; doar cei foarte norocoşi vând mai mult decât câteva covoare pe săptămână. Nici nu au nevoie de mai mult, pentru că cele mai interesante exemplare pot ajunge şi la 10.000 de euro bucata.

La ceai poţi discuta despre Iran sau despre România, iar unul dintre subiectele atinse cu insistență este buna înţelegere. “Sunt vânzător de covoare, dar nu ăsta e singurul meu scop”, mi s-a zis de câteva ori, unul dintre interlocutori jurându-se chiar că obiectivul lui este să-mi aducă un zâmbet pe faţă. Pentru a fi siguri că intră pe lista scurtă în caz că te hotărăşti să cumperi un covor, vânzătorii se transformă în adevărate “duhuri din lampă”: îți dau acces la internetul lor, îți schimbă valută sau, dacă vrei un obiect anume, îți indică precis unde-l găseşti. Unul mi-a zis că pot să-i cer “orice” în numele “prieteniei” noastre. Nişte comentarii mai acide mi s-au îmbulzit pe limbă, dar în câte situaţii este constructiv sarcasmul?

Învățați să spuneți Nu.

E nepoliticos să trânteşti paharul de ceai pe tavă şi să ţâşneşti pe uşă. Dacă te afunzi printre covoare şi nu mai ştii cum să scapi de vânzător, iată un exemplu de ieșire onorabilă. “Victima” a fost Merhad (înseamnă, hm, “dătător de dragoste”), un trentagenar grizonat şi spilcuit care m-a ţinut minute în şir în pragul moscheii regale ca să-mi explice semnificaţia frumoaselor mozaicuri.

Am apreciat efortul și, câteva ore mai târziu, intram în magazinul lui pentru a vedea pe propria piele cum te vrăjesc bazariştii din Esfahan. După câteva minute de amabilităţi, am epuizat expresiile de laudă la adresa covoarelor (într-adevăr minunate) şi m-am pregătit să plec, când Merhad a îndreptat către mine toate tunurile măiestriei sale, iar zâmbetele mele au devenit tot mai acre.

Faptul că n-ai bani nu e niciodată un argument (întotdeauna se va găsi un covor mai ieftin sau, în cazul meu, un preş), aşa că trebuie să scoţi și tu artileria grea.

– Domnule Merhad, România e plină de covoare persane. Pli-nă!

Negustorul a înghiţit în sec şi a cerut lămuriri. I-am povestit de obsesia noastră “persană” de dinainte de Revoluţie şi că mai toate apartamentele aveau sufrageriile împodobite cu versiuni simplificate, produse local, ale covoarelor lui. Ca hapul să fie înghiţit şi mai repede, i-am zis că niciun român din generaţia mea nu va cumpăra un covor persan, oricât de frumos ar fi. Poate mă înşel, poate nu, dar Merhad a devenit mult mai receptiv la nevoia mea de a ieși rapid pe ușa magazinului.

Râul fără apă şi turnul fără porumbei.

Râul Zayandeh şi podurile sale sunt o oprire obligatorie în Esfahan. Inspirat de câteva imagini studiate înainte de a ajunge în Iran, imediat după o tură prin piaţă am executat plimbarea de aproximativ 20 de minute până la podul Si-o-seh, cel mai fotogenic dintre toate.

Sfat pentru fotografi: întâmplă-te prin zona înaintea asfinţitului, când lumina zilei se combină cu şirurile de reflectoare. Aici sau pe podul Khaju, seara invită şi la sfat: tinerii se strâng să stea de vorbă şi să arunce ocheade fetelor cu chadorul aranjat mai cochet decât te-ai aştepta, iar vârstnicii să-şi fumeze ţigara, punând ţara la cale. Vorba vine.

O să fii tentat să faci plimbarea de câţiva kilometri de pe un pod pe altul, căci malurile râului sunt străjuite de parcuri verzi. Te poţi opri pe podul Khaju, ca să admiri asfinţitul, sau poți continua până pe cel mai vechi pod al oraşului, Shahrestan, construit în secolul XI. Nici celelalte nu sunt foarte “tinere”: Si-o-Seh a fost terminat în 1602, iar Khaju în 1650.

De pe Si-o-Seh, o plimbare de 10 minute te va aduce lângă catedrala armeană Vank. Aşezat pe un scăunel din faţa altarului, un bătrânel m-a privit senin cum fotografiam fiecare centimetru pătrat şi, când i-am zis în persană că totul în jur este “kheili ziba” (foarte frumos), m-a întrebat de unde sunt, vrând apoi să afle dacă ştiu rusă. Nu ştiu, dar tot am pescuit din memorie un “spasiba” şi un “dasvidania”, ceea ce l-a determinat să-mi surâdă şi să-mi facă cu mâna când mi-am luat rămas bun. Cu bătrânel sau fără, merită să dai o raită pănă la Vank, pentru frescele în vii nuanţe de verde şi roşu, dominate de auriul omniprezent.

Podul Si-o-seh, vechi de peste 400 de ani.

În zonă se află şi un turn cu porumbei. Sau, mai degrabă, fără. Pe vremuri, înainte de apariția îngrășămintelor chimice, iranienii construiau astfel de turnuri pentru a strânge cât mai mulţi porumbei laolaltă și a le colecta – pardon – găinațul în scopuri agricole.
Acum, coloniile de zburătoare au dispărut, dar câteva dintre turnuri încă mai există şi chiar merită o vizită, pentru că miile de nişe unde ar fi trebuit să se adăpostească porumbeii alcătuiesc un pattern vizual impresionant. Lângă turn, un nou exemplu de amabilitate iraniană: am întrebat de un restaurant din apropiere, iar omul a preferat să înlocuiască vorbitul cu şofatul și ne-a dus personal la destinație, cu mașina lui.

La doi paşi de piaţă, Palatul Cehel Sotun ( “40 de coloane”), înconjurat de o grădină luxuriantă, este unul dintre puţinele locuri publice din oraș unde poți să te bucuri de un pic de liniște. Am intrat pe gratis, pentru că Morteza a ţinut morţiş să-mi plătească biletul. Cine e Morteza? L-am întâlnit, acompaniat de soţie şi de puştiul său, Beniamin, pe trecerea de pietoni de lângă palat. M-a întrebat de unde sunt şi, când a auzit de România, s-a luminat la faţă.

Bunul Morteza a locuit şapte ani la noi, imediat după Revoluție, iar dialogul nostru a avut loc exclusiv în limba română, pe care şi-o amintea perfect. În octombrie se pregătea să emigreze în Canada, iar vizita în Esfahan o făcea ca să-şi ia la revedere de la rude, dar şi ca să-i arate micului Beniamin câteva dintre locurile sale favorite din Iran, pe care nu ştia când o să le mai revadă.

Din episodul următor: Kashan – Paradisul vine din Iran. Când bazarul e de fapt palat. Când şi casele sunt de fapt palate. Dialog pe o margine de lipie. “Cât costă?” “Nimic.” “Ei, aş!”. Qom, marea dezamăgire. “Nu se poate vizita, dar vizitaţi totuşi”. Şi în Iran există Casa poporului.

Text și foto: Ștefan Dobroiu, pentru Tedoo.ro.