Iran. Sub Vălul Șeherezadei (Ep. 1). Teheran. Români, vă ordon: treceţi strada!

Nota lui Brăduț: Ștefan Dobroiu m-a certat săptămâna trecută: “de ce nu scrii nimic despre Iran pe Tedoo?”. “Pentru că n-am fost în Iran”, îi răspund. “Bine, atunci pot să scriu eu?” Și Ștefan a scris o poveste sinceră, la prima mână, din care poți înțelege ce e adevăr și ce e propagandă în portretul pe care media internațională îl face Iranului de azi. Un foileton vioi, plin de informații utile, pe care mi-a făcut mare plăcere să-l citesc și o la fel de mare plăcere să-l public începând de astăzi. Episodul 1 este dedicat Teheranului.

Români, vă ordon: treceți strada!

Ai putea să eviți uriaşul şi suprapopulatul Teheran, dar n-ai încotro. Zborurile ieftine aici vin şi de aici pleacă. Un bilet direct până la Shiraz te-ar costa 300 de euro în plus – asta dacă nu găseşti vreo super-ofertă pe Tedoo. Şi, până la urmă, metropola are avantajele ei:  te învaţă cum să treci strada şi-ţi redefineşte ideea de libertate.

După trei zile petrecute în New Delhi anul trecut, nu mă aşteptam ca vreo stradă de pe lumea asta să mă mai sperie, dar iată că s-a întâmplat în Teheran.  Pietonul – ca ultimă verigă pe lanţul trofic al junglei stradale –  pătimeşte amarnic pe largile bulevarde ale metropolei. Intersecţiile sunt semaforizate, dar luminile fie nu merg, fie sunt ignorate de şoferi.

Nu e ca în India, unde vehicule de toate felurile se îngrămădesc în milioane de direcții fără să semnalizeze. Nu. Traficul iranian se desfăşoară în ordine şi disciplină, cu o singură notabilă excepție: şoferii nu opresc niciodată la trecerile de pietoni. Niciodată.

Dar românul e învăţat cu greul şi se asortează imediat condițiilor. La început am folosit localnicii pe post de scut uman. Teheranezii sunt adevăraţi experţi la slalomul automobilistic. Apoi ne-am exploatat între noi: imaginează-ți patru români făcând balet pe stradă, fiecare încercând să-i interpună pe ceilalţi între el şi maşinile care se apropie în trombă.

Abia la final, cu relaxarea celui trecut prin grele, ne-am desfăşurat pe cont propriu. Lonely Planet o spune cel mai bine: ultimul lucru pe care şi-l doresc şoferii este să te calce, aşa că vor face orice ca să te evite. Doar nu le cere să oprească. Odată în Teheran – şi o dată trecută strada – sunt câteva locuri de văzut, doar să nu stai mai mult de două zile.

Nu te grăbi spre aşa-numitul US Den of Espionage (în traducere adaptată, “bârlogul afurisiţilor de spioni americani”), fosta ambasadă a SUA transformată acum în sediul unei organizaţii destinate să protejeze valorile revoluţiei din 1979. Celebru pentru graffiti-urile de pe zidul exterior, dintre care se detaşează o Statuie a Libertăţii cu un craniu în loc de faţă –  “bârlogul” nu oferă nimic în plus pentru ora petrecută pe drum. Mai bine uită-te la fotografia din galerie şi mergi în schimb la turnul Azadi.

Azadi. Turnul închis al libertății.

În farsi, Azadi înseamnă “libertate”. Turnul a devenit, încă de la inaugurarea sa din 1971, când celebra două milenii şi jumătate de la apariţia imperiului persan, un simbol al oraşului şi al ţării. Conturul său inconfundabil este la fel de popular ca cel al cârlionţatului soldat de la Persepolis, în timp ce piaţa omonimă care-l înconjoară a fost fundalul celor mai importante manifestaţii din ultimele patru decenii de istorie iraniană.

După Revoluția din 1979, turnul a fost rebotezat din Shahyad (al regilor) în Azadi (al libertății) şi apoi închis. Nu-i greu să ţi-l imaginezi pe ayatollah-ul Khomeini întrebându-se ce să facă cu această imensitate menită să slăvească puterea absolută a şahilor. Azadi Tower a fost redeschis publicului abia acum câţiva ani. De la cei 45 de metri înălţime, turnul ar putea oferi privelişti extraordinare asupra întregului oraş, dacă smogul nu ar îmbâcsi cerul cu acea nuanţă de alb murdar, lăptos, prin care nu se vede mai nimic.

Turnul Azadi a fost “aţa” care m-a tras la Teheran. A fost nevoie să văd doar o imagine de pe Wikipedia, cu piaţa şi turnul în lumina răsăritului, pentru ca Iranul să urce o mulţime de poziţii pe lista ţărilor de vizitat. Mai recunosc că, deşi impresionant, nu mi-a plăcut deloc cum a ieşit în fotografii, aşa că l-am “corectat” niţeluş în computer, dându-i vânt pe panta unui fantasy inspirat de trilogia “Stăpânul Inelelor”. În ochii mei, Azadi va străluci întotdeauna în galbenul unui apus incandescent, sub un cer prevestitor de furtună, cu sau fără ochiul lui Sauron în vârf (ayatollahii știu de ce).

Palatul Golestan şi mult-lăudatul Muzeu al Bijuteriilor.

Foarte popular e Palatul Golestan, construit în a doua jumătate a secolului 19 de şahul Nasser al-Din, sub inspirația somptuoaselor reşedinţe ale familiilor regale europene. Unele săli sunt frumoase, dar parcă prea europene, iar clădirile administrative din jur strică prin urâțenia lor ansamblul compexului împodobit cu mozaicuri.

Mânat de recomandările călduroase din Lonely Planet, m-am dus şi până la Muzeul Național al Bijuteriilor. N-am fost deloc impresionat. Într-adevăr, vezi kilograme de diamante, rubine şi smaralde), dar până la urmă tot ca sticla colorată arată. Oricum, nu regret drumul până la muzeu, pentru că mi-a scos în faţă o mireasmă de ţinut minte. Toate se întâmplă cu un rost.

Un creier ne face cu ochiul

Strălucirile mormanelor de nestemate nu ţin de foame. După muzeu trebuia găsit – şi încă urgent-  un loc unde să dezlipim abdomenul de şira spinării. La două blocuri mai încolo, dăm nas în nas cu un miros deloc îmbietor care ieşea dintr-un restaurant. Am zis să intrăm totuşi, că poate au kebab şi cu kebabul nu prea poţi da greş. Nu aveau kebab. Aveau altceva.

Noi: ce aveţi?
Chelnerul: …..(câteva cuvinte în farsi pe care nu le înțelegem)
Noi: Super. Aveţi kebab?
El: Nu… (zâmbeşte)
Noi: Bine. Atunci ce-aveţi?
El: Supă.
Noi: Bine. Atunci, patru supe.
El: Bine. Ochi? (arată spre ochiul stâng)
Noi, în crescendo: Ce? Ochi? Ce ochi? Niciun ochi!
El: Creier? (arată spre cap)
Noi, în disperando: Ceeee? Creier? Ce creier?

Chelnerul zâmbeşte larg şi arată spre o ditamai oală în care bolboroseau cam pleoştite dar încă zâmbitoare câteva capete de oaie. Aproape că ne-am călcat în picioare ca să ieşim de-acolo mai repede.

Felul de mâncare cu pricina se cheamă kalle pache (“cap copite”) şi pomenirea lui va polariza imediat reacţiile iranienilor. Unii îl iubesc, pe alţii îi dezgustă. Cam ca ciorba de burtă la noi. După şocul primului rendez-vous cu scăfârliile de mioară, ne-am reconsiderat pozițiile şi am concluzionat că experienţa unui kalle pache este absolut obligatorie. Ne-am oprit pe seară la o bodegă minusculă aflată la doi paşi de Parlamentul iranian.

Da, concetățene, poţi asezona ciorba cu ochi şi creier, iar zâmbăreţul chelner-bucătar a plusat un pic comanda noastră aducând şi o porţie generoasă de limbă, plus un bol cu bucăţele de stomac. Ca să nu ţi se facă greaţă, trebuie să torni din belşug suc de lămâie, pentru că fiertura iraniană nu beneficiază de smântâna şi oţetul care fac ciorba noastră de burtă atât de bună.

Dacă ajungi în Iran şi te încumeţi să încerci, nu amâna experienţa pentru un alt oraş, fiindcă în afara Teheranului restaurantele de kalle pache sunt deschise numai dimineaţa devreme, când somnul e dulce-dulce. Plus că nu te-aş vedea mâncând aşa ceva la micul dejun.

Mitul fotografiatului interzis.

Una dintre problemele aferente unei călătorii în Iran este că nu prea ştii când să faci poze. Ambasadorul României la Teheran ne-a recomandat să ne rezumăm la obiective turistice şi, dacă ni se năzare să apăsăm declanşatorul aiurea pe stradă, să întrebăm un poliţist în prealabil.

După două săptămâni de timiditate fotografică, pot să-ți spun că totul e un mit. Locurile “fierbinţi” sunt semnalizate abundent şi nu s-a întâmplat vreodată să reacţioneze vreun oficial când am scos aparatul. Unde mai pui că sediile diverselor instituții de stat sunt atât de urâte încât camerele foto sar singure în rucsaci la vederea lor.

Cu oamenii este şi mai uşor. Dintotdeauna mi s-a părut nepoliticos să fac poze pe furiş, iar la început nici nu îndrăzneam să cer voie, convins că voi fi refuzat. Marele regret fotografic al acestui periplu iranian este că nu am avut mai mult curaj. Să ai tu şi pentru mine.

Nu este nicio problemă să ceri voie şi vei fi surprins câte “da”-uri vei auzi. Porneşte de la premisa că iranienii nu sunt în niciun fel diferiţi de noi, iar comunicarea cu ei va fi exact cum trebuie, şi anume firească. Nu vei avea decât de câştigat.

Ca să-ţi sporeşti şansele, întreabă “foto mişé?” (“se poate să vă fac o poză?”). Vei impresiona prin deschiderea ta către farsi, iar singurul pericol pe care l-ai avea de înfruntat ar fi o cascadă de răspunsuri tot în farsi, pe care o poţi zăgăzui cu un simplu “farsi nemidunam” (“nu ştiu farsi”). În paranteză fie spus, limba e influenţată de arabă, dar nu e de origine arabă şi ar fi bine să nu faci confuzii între Iran şi ţările vecine, ca să nu răneşti orgolii.

Banii vorbesc. Pe românește.

Banii îţi dau două motive să iubeşti Iranul. În primul rând, totul e atât de ieftin! Din fericire pentru tine şi din nefericire pentru iranieni, sancţiunile economice internaţionale au influenţat crunt puterea financiară a rialului, iar valoarea acestuia a scăzut cu 40% în doar câteva luni. Ceea ce înseamnă că, cinic vorbind, este momentul perfect să vizitezi această ţară, trăind “ca un rege”, cum glumea o cunoştinţă locală.

Abundența petrolului face ca multe lucruri să fie şocant de ieftine. Un litru de benzină, de exemplu, costă între 70 de bani şi 1,40 lei. Nici transportul în comun nu e scump: o călătorie cu excelentul metrou din Teheran e 30 de bani, iar un autocar VIP, cu fotolii largi şi suc şi prăjiturele din partea “şoferului”, costă doar 8 lei pentru o distanţă de 300 de kilometri.

Al doilea motiv monetar de iubit Iranul ar fi că un dolar se schimbă pentru aproximativ 35.000 de riali. Te-ai prins? Rialul are acum EXACT valoarea leului nostru vechi, detaliu care te va ajuta să te orientezi fără greş în hăţişul de oferte şi contraoferte din bazaruri.

Dar ce sunt tomanii? Pentru că rialul are putere de cumpărare atât de mică, iranienii folosesc tomanul (echivalent cu zece riali) şi mai scapă de zerouri. În Iran poţi înţelege cât de derutante sunt preţurile româneşti pentru străinii veniţi în vizită. Şi la ei, ca şi la noi, “200” însemna două valori diferite, doar că acolo nimeni nu se foloseşte de confuzie ca să te înşele.

Să nu te heran prea mult. Spre Shiraz.

Am bătut jumătate de Teheran ca să vedem Muzeul de Artă Contemporană. Operele semnate de Picasso, Matisse, Van Gogh, Miró şi Dalí adunate într-o colecție estimată la 3 miliarde de dolari erau, momentan, surghiunite în subsol şi eclipsate de expoziţia unui obscur pictor german. Ne-am dat seama că nu e de glumit cu Teheranul şi că trebuie să schimbăm smogul cu nişte aer curat.

Teheranul a fost greu de înghiţit. Foarte poluat şi aglomerat, cu distanţe mari între obiectivele turistice şi cu preţuri piperate la hoteluri. Dar oprirea s-a dovedit a avea şi un avantaj: a subliniat cât de frumos e restul ţării.

Le-am zis la revedere parcurilor insipide, intersecţiilor impracticabile şi muzeelor închise şi-am plecat la Shiraz.

Din episodul următor: Cu “hârbul” la Shiraz. Hotel versus “case tradiţionale”. Starul mort acum 700 de ani. La o bere de piersici. Dizi până crăpi. Încercări de itinerariu. Zi “mersi”. Dovezi de ultra-ospitalitate.

Text și foto: Ștefan Dobroiu.