Iran. Sub Vălul Șeherezadei, ultimul episod. Paradisul vine din Kashan.

Text și foto: Ștefan Dobroiu.

Lonely Planet zicea că cei mai mulţi călători preferă să scoată Kashanul de pe lista destinaţiilor iraniene. În timpul documentării am căutat mai multe informaţii ca să mă edific: merită sau nu să opresc în Kashan? Merită. Merită atât de mult încât ai face bine să-ți pui câteva zile deoparte special pentru el.

Natanz. Rodiu și uraniu.

În drumul cu autobuzul spre Kashan am trecut în goană pe lângă Natanz, oraş celebru cândva pentru livezile de rodii (se coc în octombrie), oraș celebru astăzi pentru atât de discutata centrală nucleară. Ascunsă în subteranul dealurilor muntoase din regiune, centrala este încojurată de una dintre cele mai sterpe zone ale Iranului şi păzită de mitraliere. Sinistru.

Trecând pe lângă centrală şi văzând cuiburile mobile de mitralieră ce pot rade totul la 360 de grade în jur, mi-a venit în minte un vânzător de la bazarul din Esfahan, pe care-l întrebasem cum aş putea ajunge uşor la Natanz. “Nu e nimic de văzut în Natanz” mi-a răspuns sec, cu ochii negri parcă acoperiţi de un nor.

Nu am insistat, deşi Natanzul adăpostește, pe lângă fructe și uraniu îmbogățit, o moschee veche de mai bine de 700 de ani, cel mai bine păstrată a perioadei sale din întreg Iranul. O după-masă petrecută aici, plus niscaiva rodii îmbujorate surprinse de aparatul foto într-o mare de verde păreau chiar îmbietoare. A trebuit să renunţăm la plan pentru că hotelul din Esfahan nu a reuşit să ne găsească o maşină, aşa că ne-am îmbulzit la autobuzul spre Kashan.

Kashanul e mic şi mulţi turişti pleacă din Teheran direct la Esfahan, tentaţi de minunăţiile acestuia, despre care am vorbit în episodul trecut. Asta înseamnă că în Kashan nu există “competiţie” turistică şi că, oricum te-ai îmbrăca şi purta, vei ieşi în evidenţă. Am primit atâtea saluturi şi zâmbete la prima ieşire pe stradă, ca într-o duminică după prânz pe o uliţă de sat.

Şi aici dovezile de ospitalitate au curs cu nemiluita. Iată una: Ionuţ a făcut poze la o brutărie de familie, iar brutarul, un tânăr cu un zâmbet suficient de mare ca să i se vadă printre norii de făină, l-a invitat înăuntru, ca să-i arate cum se face pâinea. Doar că noi ne grăbeam la palat…

Kashan. Tabatabei nu e japonez.

Acum 900 de ani, Kashanul era principalul producător de gresie şi faianţă artizanală din întreaga regiune. De fapt, cuvântul în farsi pentru placa de faianţă folosită la decorarea moscheilor este chiar kashi, cu etimologie strâns legată de acest oraş, mai cunoscut în prezent pentru covoare şi textile. Unde vreau să ajung? Artele nu s-au dat niciodată duse din Kashan, iar diversele tehnici meșteșugărești inventate aici i-a îmbogățit în ultimul hal pe unii dintre localnici. Să dăm doar exemplul ne-japonezului Tabatabei…

Patriarh al unei familii de neguţători de covoare de acum aproape două secole, Sayyed Jafar Tabatabei şi-a cheltuit o parte considerabilă din avere pentru a ridica un adevărat palat în stilul tradiţional persan. Curţi interioare, pasaje de trecere şi uluitoare tavane sculptate se scaldă în lumina zilei, filtrată de sticla colorată a ferestrelor, invitându-te să le descoperi secretele.

Timp să fie, că de văzut sunt multe şi la Tabatebei, dar şi “în vecini”, la alte case asemănătoare, precum cea a familiei Abbasian. Sau gigantica reşedinţă a negustorului de arme Ameri, fost guvernator al Kashanului şi un evident grandoman. Complexul său rezidenţial cuprinde patru conace separate pentru diferitele ramuri ale familiei, şapte curţi interioare, pe o suprafaţă totală de aproape 10.000 de metri pătraţi. La intrare primeşti hartă.

Detalii din Khan-e Borujerdi. Surpriza cea mare: o colorată motocicletă ascunsă într-un turn.

Interesant este că palatele, deşi coerente ca stil arhitectural, sunt foarte diferite. Nu face greşeala să crezi că dacă ai intrat în unul le ştii deja pe toate. Neapărat mergi şi la Khan-e (“casa lui”, adică) Borujerdi, rezultatul direct al influenţei casei lui Tabatabei: pentru ca fiica lui să accepte căsătoria cu fiul lui Borujerdi, Tabatabei a pus condiţia ca ea să poată locui într-o casă la fel de frumoasă ca cea în care s-a născut. Rezultatul, finalizat 18 ani mai târziu, a fost superba khan-e Borujerdi.

Dacă de-alde Ameri, Borujerdi şi Abbasian ţi-au redeschis pofta de arhitectură tradiţională, fă-ți un bine și mergi în bazar. E mai frumos decât cel din Esfahan, fără să aibă proporţiile giganteşti ale acestuia, şi îți oferă plăcerea de a te pierde printre întortocheatele sale alei acoperite. Într-un fost hamam e o cafenea foarte simpatică, locuită permanent de un peștișor de aur. Dar principalul punct de atracţie al bazarului este Khan Amin al-Dowleh Timche, un vechi caravanserai cu un dom extraordinar.

Paradisul vine din Kashan

Moschei, conace, bazaruri, caravanseraiuri și domuri… oare în Iran n-or exista grădini? Ba există, iar unele aparțin nu doar Iranului, ci și patrimoniului UNESCO. Favorita mea rămâne grădina Fin din Kashan aflată în satul Fin, la aproximativ zece kilometri de centrul oraşului. După ce am vizitat-o mi-am dat seama că paradisul vine din Iran.

Grădina Fin.

În persana veche paridaida înseamnă “cu ziduri de jur împrejur”, cu referire directă la grădinile imperiale, unde izvoarele susurau în voie, copacii cu foliaj bogat te protejau de soarele torid, iar tufişurile frumos mirositoare răsunau de giumbuşlucurile cadânelor (informaţie neverificată). Termenul a fost împrumutat de greacă, apoi latină, ajungând în mai toate limbile indo-europene, dar şi în arabă şi ebraică. Când folosești cuvântul paradis te referi, fără să știi, la grădinile Persiei.

După atâtea clădiri gălbui, străzi aglomerate şi praf, primul pas făcut în spatele zidurilor grădinii Fin chiar îţi lasă impresia că intri în rai. Acum nu te aştepta la cea mai frumoasă grădină văzută vreodată. După ce au preluat ideea de bază, aceea de ansamblu geometric unde şirurile de copaci, iarba verde şi sursele de apă se combină pentru a-ţi induce ideea de belşug şi pace, alte popoare au dus conceptul mult mai departe. În comparaţie cu suratele ei europene Fin pare foarte simplă. Dar nu așa trebuie să fie Paradisul, de fapt?

Qom, care se mai uită și la om.

Visul frumos e pe terminate. Ultima şi cea mai lungă zi a călătoriei a fost pe 23 octombrie, când am lăsat în urmă somptuoasele conace ale Kashanului şi ne-am îndreptat spre aeroport. Dar nu oricum, ci cu două opriri mai mult sau mai puţin importante pe drum.

După Mashhad, locul unde mausoleul imamului Reza şi-a mărit treptat proporţiile până a devenit un Vatican local, Qom, al doilea cel mai sfânt oraș al Iranului şi locul de baştină al ayattolahilor Khomeini şi Khamenei. După Revoluţia Islamică din 1979, oraşul a crescut ca din apă, în jurul unui alt somptuos mausoleu, cel al Fatimei, sora imamului Reza, celebră pentru pioşenia ei, care a făcut să-i fie adăugat cuvântul “imaculată” la fiecare pomenire a numelui.

Mausoleul este privit cu reverenţă în întreaga ţară şi reprezintă un important loc de pelerinaj, mai ales pe fondul miilor de miracole care-ar fi avut loc aici de-a lungul celor 12 secole scurse de la moartea sfintei Fatima. După ce imamul Reza a spus că pelerinajul la mormântul Fatimei le va deschide credincioşilor porţile raiului, tot mai mulţi oameni au început să se roage la ea pentru a intra în graţiile lui Allah. Fatima o fi mijlocit lucrurile şi pentru noi, căci, deşi “necredincioşii” nu au ce căuta în mausoleu, preacucernicii de noi au intrat și au făcut și fotografii. Dar nu fără ceva peripeţii.

Una dintre marile destinații de pelerinaj ale Iranului, la mausoleul Fatimei, „mijlocitoarea” în fața lui Allah

Ne-am prezentat la intrarea în mausoleu, unde paznicul nu a știut ce să facă cu noi. Om fi fost primii turişti străini veniţi să vadă uriașul edificiu? mă întrebam, în timp ce gardianul dădea, înnegurat, telefon după telefon. Printre replici susurate în receptor, ne mai arunca şi nouă câte o întrebare, ba de unde suntem, ba ce vrem să facem în mausoleu.

După vreo zece din minute în care ideea unei opriri în Qom începea să mi se pară o mişcare proastă, paznicul și-a șters norii de pe față s-au dat duşi şi ne-a uşuit înăuntru, unde urma să fim ghidaţi de către una din personalităţile locului. Dintr-un pavilion din dreapta intrării a coborât un sexagenar bondoc, care ne-a făcut un tur rapid, în care a amestecat bonomie, lehamite și o engleză rudimentară. Era îmbrăcat ca toţi cei din jur și nu părea să aibă vreo funcţie religioasă. Mi-am schimbat părerea când am văzut cum câte un credincios se apropie şi-i sărută mâna, smerit…