Koh Yo, unde am descoperit că sunt un om de succes.

Această insuliță fermecată își vede de treabă la modul cel mai relaxat, deși e strivită între două superlative.

Primul superlativ: Lacul Songkhla

Songkhla este cel mai mare lac natural din Thailanda, care acoperă o suprafață de 1000 de kilometri pătrați. Tehnic vorbind, lacul nu e chiar un lac, ci o un complex de lagune în care se amestecă apele dulci venite dinspre munți cu cele sărate ale Golfului Thailandei.

Al doilea superlativ: Podurile Tinsulanonda

Au fost construite în anii ’80 de fostul prim-ministru Prem Tinsulanonda, originar din Songkhla. Cele două construcţii, însumând 2.6 kilometri, sunt cele mai lungi poduri din Thailanda. Dacă domnul Tinsulanonda nu ar fi avut această iniţiativă, n-aş fi putut ajunge pe Ko Yo cu Unirea şi n-aş fi avut atâta libertate de mişcare. Îi mulţumesc din suflet.

Nici n-am apucat să pun bine roata pe Ko Yo, că am avut primul șoc vizual: o statuie a lui Buddha dormind (reclining Buddha, cum i se zice), lungă de vreo 30 de metri, strălucea ireal în soarele dimineții, la doi pași de templul Phranom Laemphor. Un prim avertisment că insula avea multe de oferit.

Era îngrozitor de cald și, după un sfert de oră de fotografiat, am simțit că mă ia capul. Am pornit spre centrul insulei, pe la umbră, căutând să mă adăp. Un restaurant pe malul lacului și obișnuitele priviri curios-amuzate, ‘iete, mă, farangul’. Meniul era in thailandeză, personalul la fel, am comandat apă și cafea, că la altceva nu mă riscam. Rotindu-mi privirea în jur, am sesizat la masa de lângă mine un platou cu fructe. Arătau senzațional. Am cerut și eu. Gustul era pe măsura aspectului: o combinație zemoasă de caisă și pepene galben. Din cercetările la fața locului a reieșit că fructul poartă local numele de madziku, iar niște căutări ulterioare pe internet au relevat faptul că e un soi de sapodilla pe care îl găsești doar în Ko Yo. Mândrie locală.

Altă mândrie locală o constituie varietatea de jackfruit de pe insulă. Cum ieșeam din restaurant, am dat peste o băbuță care curăța abitir un astfel de fruct. I-am făcut o poză și m-am pricopsit cu o felie. Cine spune că jackfruit-ul are un gust nasol să iasă afară, să ne batem.

Mai departe. Am înconjurat insula de 10 ori și de fiecare dată am descoperit lucruri noi în locuri vechi. Pescarii întorși de pe lac se cinsteau cu whisky local si supă de bivol. Am fost invitat să mă alătur, dar nu mănânc niciodată supă de bivol la volan. Pardon, ghidon.

Am dat peste Wat Kok Pew, unde funcționa o școală de călugări. Puștii, cam toți între 10 și 14 ani, făceau pocnitori din rămurele de bambus. Nu am priceput tehnica, dar chestiile alea pocneau foarte zgomotos.

Am găsit și câteva cazări. Camere măricele și foarte curate, pe malul lacului, la 150 de THB pe noapte.

Am oprit în curtea unui alt templu, Wat Thai Yo și, în timp ce-mi scoteam aparatul foto din rucsac, am văzut o scară spre cer (vorba lui Marin Sorescu). La baza ei, un om care părea cam zărghit, gen nebunul satului, mă zorea să urc treptele. M-a apucat de braț și a mers cu mine câțiva pași, apoi s-a întors de unde plecase. Să-l zorească pe următorul rătăcit, presupun.

Ţin minte un film vechi chinezesc cu o școală de șaolini, unde novicii se antrenau urcând și coborând treptele templului cu două cobilițe pline în spate. Așa m-am simțit în timp ce urcam cu greu treptele înalte de piatră, până în vârful colinei. Unde mă aștepta – tot ca în filme – un chedi singuratic, învăluit în liniște, mister și frunze moarte. Genial moment, genială arătare.

Recunosc că mă simțeam ușor vinovat că petrecusem o zi întreagă pe Ko Yo, în timp ce atâtea obiective de pe lista mea se bosumflau, ignorate. 10 ture de insulă, o învârtire haotică în jurul cozii, timp de aproape 8 ore, ca să ajung tot de unde am pornit. Nimeni nu înțelegea engleza, mi-era imposibil să aflu lucruri, să documentez ceva, să completez informațiile sărace pe care le găsisem pe net. Practic, cam pierdeam vremea, lucru pe care l-am citit în atitudinea vădit critică a unui grup de capre.

Am căutat un loc plan unde să-mi parchez în siguranță motoreta și să fumez o țigară meditând la nimicnicia mea. Am oprit în dreptul unei barăci de pescari nu mai late decât salteaua pe care probabil o adăpostea. O baracă mică de tot, cu un ponton și o barcă alb cu verde. Pentru baraca asta venisem eu tot drumul? Deprimarea s-a adâncit. Când, pe peretele dinspre stradă, am zărit o inscripție. M-am apropiat, încercând să deslușesc ce mesaj ascundea vopseaua scorojită.

Şi, dragii mei, pe scândura veche a unei barăci de pescari de pe insula Ko Yo de pe lacul Songkla, legată de continent prin cele două poduri Tinsulanonda, scria în limba engleză următorul lucru:

“Successs is the journey, not the destination.”

Mult succes și vouă!