Kristine, 18d

Draga mea Kristine,

N-au trecut nici 24 de ore de când te-am lăsat la tine acasă și deja îți simt lipsa. Am petrecut o săptămână frumoasă împreună. O săptămână caldă, în ciuda temperaturilor de-afară.

Ieri, când m-ai dus la aeroport, fluierăturile oamenilor de la pază ne-au compromis despărțirea. N-am apucat nici să te îmbrățișez ca lumea, nici să-ți mulțumesc cum se cuvine. O fac acum și sper că cineva îți va traduce aceste cuvinte pe limba ta. N-aș vrea să crezi că te-am folosit și te-am uitat.

Îți mulțumesc, deci, dragă Kristine, că mi-ai prilejuit o altfel de plimbare prin țara mea. Că n-ai strâmbat din nas la drumurile pe alocuri proaste, la noroiul înghețat, la zăpada murdară și la nisipul grunjos prin care te-am tăvălit. Și că n-ai luat seama la privirile răutăcioase ale oamenilor care ne măsurau, cu ochi critici, șansele de-a fi împreună; ce-o fi găsit la el, ce-o fi găsit la ea? Așa e România, aspră. Dar numai pe dinafară.

Kristine, draga mea, îți mulțumesc că mi-ai dat încredere pentru călătoria aceasta de care, admit, mi-a fost puțin teamă. Sunt din ce în ce mai departe de lucrurile pe care cândva le simțeam ale mele, iar drumurile bătute de zeci sau sute de ori au început să recapete o pojghiță de stranietate. M-ai calmat atunci când mă speriam și m-ai încurajat să merg înainte orice-ar fi. Mi-ai dat de înțeles că vei avea grijă de mine și ai avut. Știai orice drum, indiferent că fuseseși sau nu vreodată pe-acolo.

Îți sunt foarte recunoscător că m-ai dus s-o văd pe mama – fără tine probabil că n-aș fi ajuns  la ea – și că nu te-a deranjat să mă aștepți, cuminte și discretă, în fața blocului. Altfel ai fi stârnit discuții, că ea mă știe fidel asiaticelor.

Îți mulțumesc că mi-ai transmis, tăcut, din puterea ta, că te-ai pus la mintea copiilor atunci când am avut chef de joacă, îți mulțumesc pentru pielea ta caldă și moale, pentru vibrația linișită pe care mi-ai așezat-o în palme ori de câte ori te atingeam, vibrație pe care aș putea-o asemui torsului unei pisici când își alăptează puii. Niciun apropo la aspectul tău planturos; nu mi-aș permite.

Și pentru înțelepciune îți rămân dator. N-am să uit ce mi-ai spus în după-amiaza aceea purpurie, pe drumul dinspre mare, cu glasul tău nepotrivit de fragil în raport cu forța pe care o emani atunci când taci. Trecuserăm pe lângă o imagine minunată, pe care aș fi vrut s-o prind pe cameră. Am plescăit înciudat, dar n-am oprit și n-am întors.

– Voi, bărbații, urâți să cereți direcții, mi-ai zis. Dar mai mult decât asta urâți să vă întoarceți din drum. Aveți impresia că, dacă țineți drumul drept, la un moment dat imaginile se vor repeta, că veți găsi din nou ce-ați lăsat în urmă.
– Și nu-i așa? Mie mi s-a întâmplat de multe ori treaba asta.
– Nu întotdeauna. Anumite lucruri sunt făcute să se arate o singură dată, într-un singur loc. Voi treceți de locul acela și, decât să dați 50 de metri cu spatele, vă condamnați să ocoliți Pământul. Din cauza voastră se scumpește benzina, că o irosiți pe superstiții copilărești. Nesustenabililor!

Dacă ne vom mai vedea și vom mai călători împreună, nu știu. Drumurile noastre nu-s făcute să se întretaie. Tu ai lumea ta, eu pe-a mea. Doar o fericită coincidență și bunătatea unor prieteni au făcut să ne cunoaștem. La ora la care-ți scriu aceste rânduri tu te pregătești, probabil, pentru o altă călătorie în compania altui călător, iar eu pus deja o mie de mile între noi.

Îmi pare foarte bine că ne-am cunoscut acum, iarna, când frigul ne obligă să ținem aproape unii de ceilalți și să verificăm, cu ocazia asta, dacă ne sufocăm sau nu împreună. Nu m-ai sufocat nicio secundă. Dimpotrivă, mi-ai dat aer, aer proaspăt, de pământ care se dezgheață, greu de găsit prin părțile mele cele noi. Când am să mă întorc, vreau să-ți aduc ceva bun. Ai voie ciocolată?

Kristine este o BMW X1 xDrive 18d, 143 CP, 1995 cmc, oferită spre testare de BMW România. 

Fotografii realizate cu un aparat SONY NEX 5R. Material editat și publicat pe un ultrabook TOSHIBA Portégé. 

Mulțumesc.