Europe Exotica (2). La Réunion. Albastrul Substantiv și Sfântul Vitezei.

Europe Exotica este o călătorie de multe zeci de mii de kilometri prin aer, pe apă și pe uscat, care încearcă să descopere și să înțeleagă teritorii îndepărtate care au aparținut sau aparțin în continuare Europei. Traseul a inclus două insule din Oceanul Indian: La Reunion și Mauritius și patru din Marea Caraibilor: Martinica, Santa Lucia, Dominica și Guadelupe.

Proiectul  este susținut de Air France România, care a oferit zborurile, și de Banca Transilvania, care a oferit fondurile necesare prin intermediul cardului BT Flying Blue Premium. Le mulțumesc sponsorilor fără de care această călătorie nu ar fi fost posibilă – și pe care o să-mi permit să îi pomenesc în poveste – și vă doresc tuturor lectură plăcută.

La Reunion. Sindromul scrisorii închise.

Prima dimineață în Reunion. M-am trezit puțin după răsărit. Știam cât e ora după temperatura proaspătă a luminii care se strecura pe la încheieturile obloanelor grele și se scurgea pe pereții din scândură nelăcuită ai căsuței. Am stat o vreme așa, în bezna spartă, fără să deschid ferestrele. Voiam să amân momentul în care Reunion mi se va arăta în toată splendoarea – sau, cine știe, în toată mediocritatea – ei.

Știi furnicătura aceea pe care o simți la prima înfățișare în plină lumină a unui loc nou? Anticipația, emoția, teama și nerăbdarea față de prima imagine panoramică, de resetarea busolei interioare după noile coordonate, de toate noutățile pe care le primești în plex deodată, nefiltrate, la această primă deschidere a ochilor, noutăți care îți vor deveni, zi după zi, tot mai familiare până când, adaptat fiind întru totul, nu vei mai vedea nimic.

Îmi este nemaipomenit de frică de clipa acesta. E ca atunci când desfaci o scrisoare abia primită. Până pui mâna pe plicul sigilat ai o mie de fiori, de întrebări și de emoții. Când pui mâna pe plic și îl desfaci basmul devine realitate. Vei citi și reciti scrisoare de zeci de ori, vei desluși la fiecare lectură un sens până atunci ascuns și, când vei fi terminat cu dânsa, te vei găsi deja într-o altă ficțiune, vecină sau total străină celei de la început.

Am mai stat câteva minute în pântecul întunecos al dormitorului. Evaluam promisiunea fuioarelor de lumină răcoroasă și, neconvins încă, trăgeam de timp ca un nenăscut care nu vrea să coboare încă în lume. Am apucat mânerele obloanelor și le-am dat de perete, nu înainte de a-mi face trei cruci mari. Oare ce-mi scrisese insula în epistolă?

Ciulește Z’orelele.

Se cuvine să încep povestea Reunion-ului cu o mulțumire. Este pentru prima dată când folosesc Tedoo ca ghid pentru propriile călătorii și asta datorită unui cititor-contributor. Anul trecut, pornind de la un articol de-al meu, Florin Obrocea a vizitat Reunion și Mauritius și a binevoit să publice aici câte o recenzie pentru fiecare dintre cele două insule (una, două).

Din poveștile lui s-a născut curiozitatea de a vizita locurile acestea și tot din ele mi-am luat și o parte din informațiile necesare pentru a-mi creiona traseul. Dar dincolo de aspectul practic, articolele lui Florin m-au obligat să adopt o altă perspectivă pentru a putea oferi lucruri noi și, pe cât posibil, la fel de interesante ca cele descoperite de el. Mulțumesc, doctore, mi-ai dat de lucru!

O a doua mulțumire, multiplă, le-o datorez profesorilor mei de franceză. Fără Adina Marino-Constantin, Jacques Brel, Yves Duteil, Charles Aznavour, Rika Zarai, Gilbert Becaud nu știu cum m-aș fi descurcat în cele cinci săptămâni de plimbare prin teritorii prioritar francofone.

Ani de zile am ascultat franceza – la școală, în cântece sau filme – dar de vorbit n-am vorbit-o cu adevărat niciodată până acum. Ajuns în Reunion mi-am dat seama că multe dintre cuvintele franțuzești pe care le crezusem simple pasagere prin viața mea dormitaseră undeva în memorie și ieșiseră acum cu ochii cârpiți la lumina conversației.

Mi-am dat apoi seama că accentul meu est-european, care cu siguranță ar suna deranjant pe străduțele Parisului, se confundă surprinzător de mult cu sonoritățile locale. Creola reunioneză e o franceză adaptată profilului geografic al insulei: vulcanică în amplitudini, bolovănoasă în pronunție, rostogolită în frazare.

Pentru francezii metropolitani – adică cei veniți din Franța continentală – creola Reunionului pune probleme serioase de înțelegere. E motivul pentru care localnicii îi numesc pe compatrioții lor europeni “Zoreilles” (sau Zorey):  cei care ciulesc urechile (Les Oreilles) ca să înțeleagă ce spunem.

Nu e vorba doar despre accent. Creola tinde să simplifice limba-mamă atât la nivel de ortografie (apropo de Zorey) cât și la nivel de structură a frazei, eliminând prețiozitățile specifice vorbirii academice. Creolizarea e un fenomen tipic pentru zonele în care mai multe seminții, fiecare cu idiomul său propriu, sunt obligate să se înțeleagă într-o limbă străină tuturor. Și, îndrăznind să generalizez, aș spune că fiecare limbă modernă este varianta creolizată a uneia mai vechi.

Una dintre frazele iconice ale creolei, pe care o vei întâlni în toate teritoriile franceze d’outre mer, este “Pa ni problem” (uneori scrisă ca “Pa ni pwoblem”) – “Nicio problemă”. “Ki Pri Sa” – e varianta creolă pentru “Cât costă asta?”, “Ti” înseamnă “mic” (petit), iar “Sa ou fe?” e echivalentul lui “Comment ca va?” Aceleași cuvinte pronunțate altfel, scrise altfel, ordonate altfel, ciulește zoreilles dacă vrei să pricepi o iotă, indiferent de fluența ta în franceză. În episoadele viitoare voi mai da câteva exemple amuzante și, sper, grăitoare, despre particularitățile creolei franceze.

Albastrul substantiv.

Albastrului ar trebui să i se dea maximă libertate gramaticală. Să-l poți folosi ca adjectiv în diverse grade – “mai albastru”, “foarte albastru”, “prea puțin albastru” -, să-l substantivizezi în voie – “mergeți până la albastrul acela și faceți stânga” sau “albastrului meu îi place de verdele tău” – să-l folosești pe post de complement – “au cântat albastru” sau să-l conjugi după pofta inimii: “Eu mă albastru, ea se albastră” ori “așa îmi vine să albastru…”

Cer această derogare, sil vu ple, pentru că de-a lungul coastei de sud se sparge, în valuri nervoase, cea mai albastră apă pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Nu este albastrul rău prevestitor al mărilor fără fund sau albastrul fustangiu care prevestește lagunele, nu este nici albastrul prăfuit și șters al rutelor comerciale, ci un albastru profund și orbitor, și greu și ușor în același timp, un albastru curat și rece ca aerul dintr-o pădure de brazi.

Presupun că albastrul acesta prototipal se află într-un permanent turneu în jurul lumii. S-a nimerit să concerteze în Reunion chiar la prima mea ieșire pe verandă și să plece mai departe în ziua următoare, lăsând locul veșnicului mormăit argint-vinețiu al mării adumbrite. Aveam să-l reîntâlnesc o săptămână mai târziu în Mauritius. Era același albastru, substantivul.

Și mai sunt și norii. Nori care, ademeniți de prospețimea piscurilor, asemeni unor păsări pierdute pe ocean, vin unul câte unul să-și caute cuib în creștetul vulcanilor celor mai înalți și, după ce-și învață puii să zboare, pornesc de-a valea pe pantele abrupte stropind coasta cu o lumină vecină curcubeului.