Europe Exotica (2). La Réunion. Albastrul Substantiv și Sfântul Vitezei.

O insulă care se tot naște.

La Reunion a început să se nască acum trei milioane de ani, când un vulcan submarin a pornit de la 4000 de metri adâncime și a tot pus lavă peste lavă până a sărit cu trei kilometri peste luciul mării. De la bază la vârf, Piton des Neiges se poate măsura în înălțime cu frații săi himalayeni și își întrece cu asupră de măsură compatrioții conjuncturali din Alpii francezi. Dar cum lucrurile pe lumea asta nu se măsoară de unde încep, ci de unde vede omul că au început, Piton des Neiges, Marele Vulcan al Reunion-ului nu prinde lista scurtă a vârfurilor a căror cucerire te face erou.

Dar povestea geologică a insulei nu s-a încheiat și nici nu dă semne că se va sfârși prea devreme. Mai tânărul și încă foarte activul Piton de la Fournaise continuă să erupă măcar odată pe an, adăugând la trupul Reunion-ului noi pământuri fierbinți și obligându-i pe drumarii francezi să reconstruiască periodic șoseaua din sud-estul insulei, pe unde-și varsă vulcanul năduful.

Motive de îngrijorare nu sunt. Erupțiile bazaltice ale pitonului sunt lente și predictibile. Deja tot poporul știe la ce să se aștepte și, în vreme ce pe ceilalți versanți ai insulei casele sunt construite la tot pasul, aproape una peste alta, colțul sud-răsăritean e locuit doar de arbuști tineri, suficient de oportuniști pentru a-și înfige rădăcinile în lava abia răcită de ploi.

Pe coasta de sud-est, pustiită de erupțiile lui Piton de la Fournaise. Cameră SONY A7.

Între St. Rose și St. Joseph șoseaua miroase a asfalt proaspăt. Și probabil că așa va mirosi atâta timp cât pitonul va găsi firesc să arunce cu nepăsare lavă peste impecabila infrastructură europeană. Și nu e singurul necivilizat de pe insulă. Uraganele și indundațiile frecvente se încăpățânează să aducă aminte autorităților, aproape în fiecare an, că Oceanul Indian nu e pe valea Loirei. La Reunion deține recordul mondial pentru cea mai mare cantitate de precipitații căzute în 24 de ore. Când plouă, e cel mai ploios loc din lume. Nu mai zic din Spațiul Schengen.

Nu-i vorbă, lava și apa trăiesc într-o simbioză de tip yin-yang. Prima croiește albii adânci, dramatice, unele de sute de metri adâncime, a doua le netezește și le învie în plonjonul ei dement către Ocean. La un tur de-a lungul coastei numeri zeci de astfel de ravene, unele impresionante, ca la Grande Ravenne din apropierea capitalei Saint Denis, altele late cât o copaie și cu nume pe măsură, ca “Ravena din dreapta poștei”, undeva pe lângă Saint Benoit.

Romantica Franță în luptă cu nostalgia.

Acum șapte-opt secole, pe când încă nu se văzuse corabie de european pe coasta estică a Africii, singurii marinari care băteau aceste ape erau negustorii arabi. Insula Reunion este menționată pentru prima oară în jurnalele de bord ale acestora, ca un munte în flăcări. Atât.

Sătui, prudenți și fără poliță de asigurare, arabii nu s-au aventurat să cerceteze viziunea de la capătul orizontului. Până în 1509, la descălecarea portughezului Pedro Mascarenhas, Reunion a rămas practic nedescoperită, și, pentru încă un veac și jumătate după aceea, practic nepopulată. Apoi au venit francezii și, imediat în urma lor, sclavii africani.

Olandezii au păstrat doar teritoriile care le aduc profit fără prea mare bătaie de cap. Britanicii și americanii țin câteva teritorii îndepărtate exclusiv pentru valoarea lor militar-strategică. Franța, în schimb, a abordat post-colonialismul într-o manieră mai degrabă romantică, sacrificând economia pe altarul nostalgiei.

Cel mai prosper dintre teritoriile d’outre mer, Martinica, are un produs intern brut per capita la jumătate din cel al Parisului și la două treimi din cel al Franței continentale, cifră cu care se situează pe locul 24 între cele 31 de regiuni și colectivități administrative franceze. În spatele Martinicăi se înșiră doar alte colonii. Reunion e pe 26.

Cifrele reci n-ar însemna mare lucru dacă în spatele lor nu s-ar ascunde o realitate la fel de albastră ca apele oceanului. Dintr-o populație de aproape un milion, 400.000 de oameni nu au loc de muncă, iar procentul crește la 60% în rândul tinerilor. Pentru a evita un dezastru social și politic, Parisul pompează anual zeci de miliarde de euro în asistență, lucru care, în loc să desfacă cercul vicios, îl întărește.

–  Dacă îmi iau un job de vânzătoare câștig, să zicem, 1200-1300 de euro. Dacă stau acasă și cresc trei copii câștig aproape la fel, de la stat. Așa că, decât să mă duc la muncă, mai bine mai fac niște țânci.

Pe proprietăreasă o cheamă Suzane. E o malgașă de 34 de ani, căsătorită cu un francez metropolitan care predă fizica la școala din St. Marie. Au doi băieți și o vilă în vârful dealului, pe a cărei verandă generoasă, cu o vedere splendidă către ocean, adastă trei motani și o masă de biliard. Eu am închiriat căsuța mică de lângă, o construcție de lemn spațioasă și aerisită, cu terasă mare și toate utilitățile mai puțin internet.

Unul dintre motanii care adăstau pe veranda proprietarilor. Cameră SONY A7.

Suzanne mă invită la ei la o cafea. În sufrageria vilei mă împiedic de un adevărat arsenal muzical. O baterie, o pianină, o chitară și mai multe tobe și tobițe. Ambii fii ai familiei se ocupă cu cântatul, mezinul fiind înscris la școala de muzică, secția pian. Nu știu restul sculăriei, dar pianina sigur a fost adusă cu vaporul din țările reci. Pe aici nu crește lemn de clape.

Cu toate discrepanțele de produs intern, Reunion are nevoi similare cu ale centrului: administrație publică, educație, sănătate, infrastructură, transporturi, comunicații, apărare și așa mai departe. Și cum insula produce doar trestie de zahăr și rom derivat din aceasta, diferența trebuie suportată de capitală. Luate laolaltă, ținuturile franceze de peste mări consumă de patru ori cât produc. Ce romantic.

Sfântul vitezei legale.

Sunt la sfinți pe insula asta de nu i-ar încăpea nici Calendarul Ortodox. Ies din Sainte-Marie, unde stau, și fac dreapta către Sainte-Suzanne. De la Sainte-Suzanne o țin înainte pe coastă, printre plantații de trestie de zahăr și păduri protejate, către Saint Benoit via Saint Andre ca să mă opresc câteva minute în fața superbei biserici din Sainte Anne.

Apoi, între Sainte-Rose și Saint Philippe, admir superbitatea versantului bazaltic al Piton de la Fournaise și îi dau înainte pe coastă urmând semnul de Saint Louis pe care-l pot accesa doar via Saint-Joseph și Saint-Pierre. De la Saint-Leu la Saint-Paul cobor de pe austostradă ca să admir de aproape cele câteva bucățele de plajă și mica lagună din vestul insulei, apoi urc iar pe șoseaua cu trei benzi pe sens ca să mă înțepenesc în tradiționalul ambuteiaj de la intrarea în capitala Saint-Denis.

Însă din toată această hagiografie rutieră lipsește taman sfântul cel mai iubit de reunionezi: Saint Expedite, ale cărui statuete colorate, cinstite cu candele și flori, binecuvântează creștinul la aproape fiecare curbă.

Există un singur Sfânt Expedit în istoria bisericii. Centurion de origine armeană, el s-a convertit la creștinism cândva la începutul secolului al patrulea și, din acest motiv, a fost descăpățânat de călăii împăratului Dioclețian. Expedit a fost sanctificat abia în 1781 și i s-a încredintaț patronajul vitezei, cu precădere al vitezei în procesele care durează prea multă de multă vreme.

Cu alte cuvinte, dacă ai pe rol un proces cu vecinul sau cu operatorul de telefonie mobilă și aștepți un nou termen de judecată, roagă-te la Sfântul Expedit să ți-l fixeze mai repede. Sau lasă-te în grija Sfântului Așteaptă.

O legendă locală referitoare la reverența exagerată pe care reunionezii o arată acestui sfânt dealtfel secundar zice că, la un moment dat, din Europa a fost trimis încoace un cufăr cu moaștele unui sfânt, întru edificarea unui nou lăcaș de cult. Când preacinstiții preoți au deschis lada au găsit, într-adevăr, rămășițele pământești, dar nu și acte însoțitoare care să ateste cui îi aparțin. Și cum inaugurarea bisericii bătea la ușă, au citit ce scria pe colet în italiană – “e spedito” – au căutat în calendar au concluzionat că au în față moaștele bietului Sfânt Expedit.

Nu-i mai puțin adevărat că, luând în calcul relieful nebunesc al insulei, care obligă constructorii de șosele să adopte cele mai zărghite unghiuri, dar și stilul cascadorial de condus al localnicilor, un sfânt al vitezei și, implicit, al viteziștilor, e dar de la Dumnezeu.

Momentul sponsorilor.

Air France zboară zilnic și direct de pe aeroportul Paris Orly pe aeroportul Roland Garros din Saint Denis. Zborul durează aproximativ 11 ore și este operat cu aeronave wide body Boeing 777-300 configurate în trei clase: economy, premium economy și business. Conexiunea cu autobuzul între Paris CDG (unde aterizează cursele dinspre România) și aeroportul Orly durează aproximativ o oră și este gratuită pentru cei care au bilet de St. Denis și pentru deținătorii de card Flying Blue nivel Gold sau Platinum.

Ca instrument de plată recomand ce-am folosit și eu. BT Flying Blue Premium este un card de credit destinat celor care călătoresc mult și foarte mult. Mi l-au dat cei de la Banca Transilvania și m-au sfătuit să îl folosesc cât pot de des, în detrimentul cash-ului, pentru că fiecare euro plătit cu cardul îmi aduce mile în cont. În plus am acces la lounge-urile din Otopeni si Cluj, am asigurare medicală inclusă, mile bonus la promotii și alte facilități care prind bine la drumuri lungi și dese.

Foto: Brad Florescu. Echipament: SONY A7. 

(Va urma. În episodul 3 povestesc în sfârșit ce e de văzut, făcut, halatul.)