Lampang. Ultimul Paradis al Thailandei.

După ce ne-au pus la dispoziţie Pattaya, Phuket, Samui, Phangan, Koh Tao, Chiang Mai şi o parte din Bangkok, thailandezii au ridicat nişte ziduri fermecate în jurul locurilor pe care vor să le păstreze aşa cum sunt, pentru ei şi urmaşii lor. Un astfel de loc este Nakhon Lampang, supranumit “Ultimul Paradis al Thailandei”. Aşa e că n-ai auzit în viaţa ta de el?

Nici nu prea aveai cum. Oraşul e camuflat cu mare măestrie. Lonely Planet, principalul profanator de paradisuri al lumii, îl marginalizează dintr-un vârf de pix: “Farangii trec pe aici doar ca să ajungă la Thai Elephant Conservation Center“. Lucru perfect adevărat. Ca şi în cazul oraşului pe care doar orbii nu îl văd, lipsa atracţiilor hardcore a scutit Lampang-ul de năvala celor fără hartă. Cred că însuşi autorul LP a vrut să ţină Lampang doar pentru el.

Presupunând totuşi că te-ai întâmplat la kilometrul 600 al autostrăzii care grăbeşte viaţa de la Bangkok la Chiang Mai, nimic nu te încurajează să urmezi săgeata către centrul urbei. Câteva service-uri, prăvălii şi restaurante de popas sugerează un oraş de intersecţie ca atâtea altele în Thailanda şi în lume. Şi chiar dacă ai intra căutând adăpost pentru o noapte, cele două sau trei hoteluri chinezeşti în nuanţe tonice de igrasie te vor opri la timp, înainte să ajungi în inima Lampang-ului.

Cum nimeni nu vorbeşte engleză, te vei mulţumi cu prima pernă ieşită în cale şi vei dormi ca un şofer de tir, rugându-te să se facă mai repede mâine. Câteva zile mai târziu, întors printre oameni, vei descrie Lampang drept o experienţă bizară şi anostă, adăugând un zăvor în plus la poarta Paradisului.

Nu mai departe de aseară, am plecat de la casa unui prieten cu intenţia de a mă întoarce la casa mea. Cele două puncte, aflate la 4 kilometri distanţă, sunt legate de o autostradă cu trei benzi pe sens. Era a zecea oară când făceam drumul ăsta şi totuşi m-am rătăcit. Am mers o jumătate de oră în direcţia greşită, şi am întors abia când drumul s-a îngustat ostentativ. Sigur, poţi să zâmbeşti compătimitor şi să mă întrebi cum Dumnezeu fac munca pe care o fac  dacă nu-s în stare să mă orientez nici în curtea casei. Păi tocmai ăsta e secretul: să te poţi rătăci cu maximă precizie, chiar şi în spaţii care ar trebui să-ţi fie familiare. Luând-o pe unde nu trebuia, găseşti intrarea în Ultimul Paradis.

Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă atunci când, bâjbâind regulamentar pe o străduţă cu sens unic, am auzit în spatele meu zurgălăi şi tropăit de copite. Trăsura m-a depăşit ca un surâs de fecioară, căluţii ei roibi scuturând voios din ciucuri, vizitiul sucindu-se pe capră ca să primească saluturile trecătorilor şi să-şi ridice pălăria de cowboy în semn de răspuns. Am urmărit supralealistul atelaj, slalomând printre oale de alamă pline cu supe înmiresmate, baloane colorate, cărţi vechi, bunicuţe care-şi făceau tai chi-ul de apus şi bunicuţi care cântau la vioară pe trotuare, cot la cot cu nepoţii. Trăsura s-a oprit la capătul unei străzi, unde alte 8 sau 9 erau gata de plecare. Lampang este singurul oraş din Thailanda în care trăsurile mai sunt folosite pentru transportul în comun. Patru linii unesc principalele puncte ale oraşului vechi cu o regularitate lentă şi nepoluantă.

Din dreptul staţiei, rămas fără iepurele alb, am coborât pe Kad Kong Ta Road unde, sâmbăta şi duminică seara au voie să circule doar oamenii şi timpul. Kad Kong Ta a fost cea mai importantă arteră comercială a oraşului până la începutul secolului XX, când primul tren a plecat din gara Lampang luând cu el şi o parte din importanţa  economică a urbei. Tradiţia s-a păstrat, ba chiar o duce foarte bine, din moment ce sute de vânzători de minuni se adună weekend de weekend de prin tot nordul Thailandei, aşternând la umbra clădirilor istorice mâncăruri alese şi dulciuri nemaivăzute, ceramică, artizanat, lăute tradiţionale şi muzica născută de acestea.

Străduţa crono-pietonală resimţea o oarecare tensiune, ca un fir de cupru legat la polii unei baterii. Înghesuindu-mă printre electronii care ambuscau tarabele pline, am atins unul dintre poli şi m-am electrocutat. Un pod alb, arcuit, peste care nu m-ar fi mirat să treacă din clipă în clipă o trăsură de cleştar trasă de inorogi, întrerupea discursul monoton al râului Wang, îi lua vorba din gură şi i-o pipera cu rândunele gălăgioase, cu îndrăgostiţi veniţi să privească apusul şi cu o Lună Plină cât aşteptarea dimineţii.

De cealaltă parte a podului, la o aruncătură de castană, începea alt episod din Lampang, o poveste rurală cu miros de orez, lut şi iubire frământate între palme. Un cârd de cocoşi albi păzeau promenada, rămaşi la datorie din ziua în care zeul Indra îi trimisese în Lampang să-i trezească pe oameni pentru venirea lui Buddha. Bătrânii şi tinerii, îndrăgostiţii şi pisicile oraşului îşi făceau de lucru pe lângă apa curgătoare, aruncând în ea păcatele zilei şi pescuind răspunsuri la întrebarea zilei de mâine.

Acum ar trebui să-ţi spun cum ajungi, unde dormi şi cât costă, dar nu pot.

Foto: Brăduţ Florescu, mai 2011.