Limba chineză pe înțelesul tuturor, inclusiv al tău și-al meu.

Chineza este considerată, pe bună dreptate, una dintre cele mai dificile limbi din lume. Dificultatea acestei limbi decurge nu dintr-unul, ci din două elemente: scrisul și pronunția. Sunt o provocare și luate separat, iar când le combini începe greul adevărat.

Scrisul, cunoscut în China ca hanzi, este bazat pe un sistem complex de pictograme, ideograme și determinanți fonetici. Prima categorie, a pictogramelor, e alcătuită din simboluri care reprezintă schematic lucruri și fenomene. Ideogramele reprezintă idei, iar determinanții fonetici sugerează pronunția cuvântului și îngustează câmpul semantic.

De aceea, majoritatea „cuvintelor” din limba chineză scrisă sunt alcătuite din două elemente: primul dă sensul general, iar al doilea întărește ori precizează un sens particular, oferind în același timp și un ghidaj pentru modul în care se pronunță cuvântul respectiv. Asta ca să nu intrăm în detalii, că nu mai ieșim de-acolo.

Pronunția este și ea una dificilă, ca în toate limbile tonale. Chineza, la fel ca thailandeza sau vietnameza, este o limbă tonală, adică o limbă în care sensul unui cuvânt se schimbă prin modul în care este pronunțat. Dau un exemplu din limba română ca să înțelegeți ce vreau să spun: veselă vs. vesélă. Am spart vesela e la fel de fără sens ca ce vesélă sunteți, domnișoară.

Sigur, în limbile tonale lucrurile sunt mult, mult mai complicate, existând seturi de 4 sau 5 cuvinte omofone (care sună la fel) cu înțelesuri complet diferite. Un exemplu celebru este propoziția thailandeză

Ma ma ma ma

care înseamnă câinele vine să viziteze calul. Fiecare dintre cele patru ma-uri se rostește cu un ton diferit – în creștere, în coborâre, acut, grav – și, prin ton, fiecare ajunge să însemne altceva: câine, a veni, a vizita, cal. Nu mă mai întrebați, deci, de ce nu sunt fluent în thai. De asta.

Un alt impediment pe care-l presupune chineza este multitudinea dialectelor vorbite pe cuprinsul Chinei. Aceste dialecte sunt uneori atât de diferite ca pronunție încât devin mutual neinteligibile. Un chinez din Canton nu se poate înțelege cu un chinez din Beijing decât dacă a învățat în prelabil și mandarina. Mandarina este limba oficială a Chinei doar de vreun secol, se învață la școală și nu toți chinezii o vorbesc. În China conviețuiesc nu mai puțin de 300 de limbi și dialecte, iar 25 dintre aceste dialecte au și sisteme proprii de scriere (despre diversitatea etnică și culturală a Chinei am scris aici).

De aceea, oricât ar părea de paradoxal, unitatea culturală și lingvistică a Chinei – atâta câtă este – nu se bazează pe limba vorbită, ci pe cea scrisă. Întrucât sistemul hanzi e compus din simboluri, nu din grafeme (imagini corespondente unui sunet), este posibil să te înțelegi cu un chinez chiar dacă nu vorbești o iotă în limba lui. Important este să cunoașteți amândoi scrisul. Cât de cât.

Înaintea recentei mele călătorii în China, am pornit de la asumpția curajoasă că o limbă atât de complicată trebuie să aibă o logică, altfel ar fi imposibil ca un miliard și ceva de oameni s-o învețe. Beijingul se laudă cu o rată de alfabetizare la nivel național de peste 96%. Și, chiar dacă pragul peste care un chinez se numește alfabetizat – în jur de 800 de semne – este destul de jos, undeva în sufletul hanzi trebuie să existe niște reguli care să permită chiar și unei minți simple să rețină formele și înțelesurile lor.

Mi-am băgat un pic nasul în subiect și presupunerea de la început s-a confirmat. Chineza scrisă este grea, dar totodată fascinantă. Pentru că, încercând să-i pătrunzi înțelesurile, te conectezi la un mod de a gândi vechi de peste 2000 de ani. E o călătorie în timp, în mintea unor omuleți care au trăit foarte demult și foarte departe.

Voi ce făceați acum 2300 de ani?

Primul dicționar al limbii chineze scrise, intitulat Erya, datează – țineți-vă bine – din secolul al treilea înainte de Hristos, din vremea dinastiei Zhou. Nu se știe cine a pritocit acest volum, dar printre suspecți se află însuși Confucius.

La circa patru secole după Erya, în timpul dinastiei Han, Xu Shen a venit cu un nou dicționar, Shuwen Jiezi. Inovația lui Xu Shen a constat în introducerea radicalilor, un element esențial în sistematizarea chinezei scrise. Radicalii sunt pictograme sau ideograme fundamentale, după care se alcătuiesc celelalte cuvinte și se organizează dicționarele. Shuwen Jiezi conținea 540 de astfel de radicali.

La 1615, la începuturile dinastiei Qing, apărea un alt dicționar numit Kanxi care, printre alte sistematizări și simplificări, reducea numărul radicalilor la 214. Kanxi este baza organizării actuale a hanzi.

Ultima reformă majoră a scrierii a survenit în anii ’60, când puterea comunistă recent instalată a demarat un proces amplu de simplificare a caracterelor tradiționale. Cele două resorturi principale din spatele procesului au fost ușurarea procesului de învățare și ruperea de trecut. În acei ani, hanzi a fost chiar la un pas de dispariție, o anumită parte a intelighenției comuniste considerând că ancorarea în vechea scriere ar bloca accesul Chinei la progres. Din fericire, nu s-a întâmplat.

Cel mai recent catalog oficial al caracterelor a fost emis în 2009 și implementat în 2013. Conține 8105 semne care reprezintă lucruri și idei de largă circulație. Dacă le știi pe toate, poți citi ziare și literatură fără nicio problemă. Dar pentru accesarea materialelor de specialitate, chiar și un chinez bine școlit trebuie să apeleze la dicționar.

Fermecătoarea simbolistică a caracterelor hanzi.

Așa cum spuneam mai sus, a înțelege hanzi înseamnă a înțelege sufletul Chinei străvechi. Maniera de alcătuire și de alăturare a simbolurilor hanzi reflectă atât simțul estetic al culturii chineze dominante (Han) cât și modul de a gândi, universul cultural și social, valorile și relațiile care configurau China în vremuri apuse. Și chiar dacă unele dintre caractere au suferit modernizări și simplificări, legătura directă cu trecutul îndepărtat nu s-a pierdut de tot.

Pentru a citi un caracter hanzi e nevoie de o abordare vizuală, simbolică. Fiecare „literă” este o poveste și reflectă un mod de a percepe, gândi și exprima sintetic realitatea înconjurătoare. Dacă abordezi subiectul într-o manieră imaginativă, lucrurile devin nu doar mult mai ușoare, ci și extrem de interesante.

În cele ce urmează am să îți prezint câțiva radicali, cu sensurile lor primare, și câteva ideograme rezultate din combinația radicalilor respectivi.

De la 小 la 大 (sau 大 ți-e grădina,  天)

Să luăm de pildă caracterele pentru mare și mic.

Radicalul mare (da) reprezintă o siluetă umană cu brațele larg deschise. Seamănă cu un pescar care-și laudă ultima captură: 大.

Radicalul pentru mic (xiao) e tot o siluetă umană, dar aceasta ține mâinile mai aproape de corp. Tot un pescar, dar unul sincer (dacă există așa ceva): 小.

Din combinația celor două, mare peste mic, rezultă ideograma pentru ascuțit (jian): 尖. Ceva mic peste ceva mare. O logică foarte aparte, trebuie să recunoaștem, dar cu corespondent în realitate. Vârful unui creion este cea mai mică parte a creionului.

După cum deja ai intuit, pictograma pentru om (ren) este o siluetă. Se scrie 人 sau 亻, în funcție de locul pe care-l ocupă în caracter. Din ren, care e un radical foarte important, decurg o sumedenie de simboluri-idee care au de-a face cu omenescul și cu umanitatea, în general. Dar și altele care, aparent, nu au nicio legătură.

Un caz care pe mine m-a umplut de admirație este tian: 天. Descompunând acest semn, citim așa: om+mare+ceva deasupra. Așadar, tian ar însemna ceva ce este deasupra celui mai mare om. Ați ghicit despre ce este vorba?

天 e ideograma kanzi pentru cer și rai. Care se află deasupra noastră, indiferent cât de mari sau de importanți am fi pe pământ. E folosită și pentru a desemna Divinitatea.

O altă pictogramă foarte intuitivă și des folosită este cea pentru copac sau lemn: 木 (mu). Pentru a exprima ideea de pădure, chinezii nu fac altceva decât să alăture doi radicali-copac: 林. Nimic mai simplu.

Iar ideea de odihnă este exprimată simplu și poetic prin asocierea om+copac: 休. Un om așezat la umbra copacului.

Parfum de 女

Simbolul pentru femeie (nu) este 女 și a evoluat interesant față de versiunile antice, în care femeia era reprezentată ca o siluetă îngenuncheată și supusă. Pictograma actuală ne arată o persoană activă, dinamică, pusă pe treabă, așa cum este femeia modernă.

Pentru bebeluș sau copil avem 子 (zi). Îl vedeți? Capul mare, mânuțele întinse și picioarele prinse împreună într-un scutec.

Alăturând simbolurile pentru femeie și copil, învățații chinezi au obținut 好, simbolul pentru liniște, siguranță. Ce poate fi mai liniștitor decât o mamă cu pruncul ei?

日 și 月 mi-au ținut cununa.

Alte două simboluri-radical foarte folosite sunt cele pentru soare și lună. Soarele (ri) arată așa 日 și este o scuarizare a unui simbol mai vechi, care reprezenta un cerc cu un punct în mijloc. Luna (yue) 月 e și ea stilizarea unui simbol mai vechi care reprezenta o semilună.

Alăturând cele două simboluri, obținem cuvântul pentru strălucitor sau clar – 明 (ming). Clar ca soarele și luna de pe cer.

Un soare din care iese prima rază e semnul pentru alb (bai): 白. Iar un soare văzut printre copaci dă simbolul pentru punctul cardinal Est: 東 (dong). E firesc să fie așa, pentru că de acolo răsare astrul zilei.

Chinezii alătură pictograma inimă (xin), care se scrie 心 sau 忄, pictogramei pentru alb și obțin simbolul pentru frică – 忄白 (pa). Frică = inimă albă. Poezie curată, trebuie să recunoașteți.

Încă un exemplu fascinant este ideograma pentru antic sau tradiție. Aceasta se compune din semnul pentru numărul 10 – 十 (shi) – și radicalul pentru gură: 口 (kou). Sensul combinației, nu foarte evident, este acesta: ceva ce a trecut prin zece guri. O idee sau o istorie transmisă peste zece (adică multe) generații. Ce altceva este tradiția decât 古?

De la 手 pân’ la 口

Să vedem acum câteva utilizări ale radicalului shou, care înseamnă mână (de unde și degetele): 手. Verbul a avea este exprimat prin combinația dintre mână 手 și lună 月, rezultând 有. Să ai, pentru chinezi, înseamnă să ții luna în mână.

Pentru stânga, avem alăturate simbolul mâinii și cel al șublerului de tâmplărie 工 (gong), care este radicalul pentru muncă. E logic, fiindcă stânga este mâna cu care ține tâmplarul șublerul în timp ce cu dreapta trasează liniile pentru tăiere. Arată așa 左.

Simbolul pentru dreapta conține mâna și gura (kou), care se scrie așa: 口 (seamănă cu o gură căscată, nu?), rezultând 右.

Asta pentru că dreapta este mâna cu care duci mâncarea la gură.

A venit, a venit 秋 (acoperă-mi 心 cu ceva)

Semnul pentru grâne, holde, cereale, recoltă, este un copac (sau o plantă) cu vârful aplecat. Acel vârf reprezintă spicul încărcat de boabe. Se scrie așa 禾 (he). China a fost și rămâne o cultură eminamente agrară, iar simbolurile agricole sunt folosite în combinații poate surprinzătoare pentru lumea modernă.

De pildă, simbolul pentru toamnă (qiu) este compus din radicalii pentru grâne și foc: 秋 pentru că toamna este anotimpul recoltelor coapte la focul, la căldura soarelui. Ei, și dacă grânelor și focului le alăturăm radicalul inimă 心, obținem 秋心, care înseamnă melancolie. Toamna inimii sau inimă de toamnă.

Un mic test. Ce credeți că reprezintă alăturarea între grâne și gură, 禾口?

Reprezintă he, care se traduce prin pace, armonie. Atunci când toate gurile primesc mâncare, este liniște în Regatul de Mijloc.

A, da, să nu uit, China este un exonim (nume folosit de străini) și-și trage originile din numele străvechii dinastii Qin, care se pronunță chin. Numele oficial al Chinei este zhong guo, Regatul de Mijloc. Se compune din simbolul pentru mijloc 中 și, evident, cel pentru regat 国. Acesta din urmă, la rândul său, reprezintă un cufăr care conține jad. Adică ceva prețios și nobil. Mijloc+cufăr+jad, așa arată China scrisă.

男 e pe 田

Un radical foarte ușor de reținut este 田 (ling). Înseamnă ogor, câmp cultivat. Alăturându-l simbolului avântat pentru putere 力, obținem 男 (nan), care înseamnă bărbat. Puterea care lucrează ogorul. De unde putem deduce că, în China străveche, muncile câmpului erau apanajul bărbaților, în timp ce femeile stăteau acasă și făceau pace și armonie împreună cu cei mici. N-am uitat de 好, așa-i?

Pentru ploaie, avem 雨 (yu), care e destul de self-explanatory. Ceva care pică din cer în bucățele (stropi) mici. Dacă așezăm ploaia peste ogor, obținem 雷 (lei), ideograma pentru tunet. Inițial erau trei ogoare sub ploaie, pentru a sugera că tunetul se propagă la distanță. Din ploaie și mână 雨 + 手 rezultă 雨 手 (xue), ploaia pe care o poți culege cu mâna. Adică zăpada.

Am făcut-o de 羊

Ruralismul gândirii chinezești devine și mai clar în momentul în care abordăm declinările radicalului yang 羊, care înseamnă oaie sau capră. Îl recunoașteți ușor după cele două cornițe.

Cornutele mici trebuie să fi fost foarte importante pentru chinezi din cele mai vechi timpuri, întrucât din radicalul yang pleacă ideograme cât se poate de variate. De pildă, punând oaia 羊 alături de mare 大, rezultă 美 (mei), care înseamnă frumos. Iată idealul de frumusețe al chinezului din vechime: o oaie adultă, trupeșă și blândă.

Ideea de proaspăt e transmisă tot prin intermediul cornutei, alăturate simbolului pentru pește 鱼 (yu). Capră + pește = 鲜, prospețime, deoarece carnea de capră/oaie și cea de pește nu erau conservate, ci se consumau imediat.

Același yang 羊 căruia i se atașează radicalul pentru apă 氵 ne dă un alt yang 氵羊 care înseamnă ocean. Ce legătură are oaia cu oceanul?, vă veți întreba. Exact: nu are nicio legătură. Ovinele și caprinele erau crescute în munți, departe de mări și oceane. Tocmai asta vrea să sugereze simbolul 氵羊: apa atât de îndepărtată încât nu există oi și capre lângă ea.

Toți bărbații sunt 豕?

Alt animal important pentru chinezi, din vechime și până astăzi, este porcul, simbol al norocului și al bunăstării. Îl recunoașteți după forma 豕 (shi), care pare că râmă.  Ideea de cămin, familie, este figurată printr-un porc sub acoperiș 家 (radicalul pentru acoperiș 宀 este și el self-explanatory).

De aici decurge și ideograma pentru măritiș, compusă din femeie+acoperiș+porc= 嫁 (jia). Adică, a te mărita înseamnă să împarți același acoperiș cu porcul. Da, doamnelor, chinezii v-au avertizat, dar n-ați avut ochi pentru scrijeliturile lor.

Un ultim exemplu și vă las, până nu-mi trimiteți factura de la oftalmolog. Avem radicalul yan 讠 pentru vorbă, vorbire, cuvânt. Dacă-l alăturăm radicalului pentru foc pus de două ori 火火 , rezultă 谈, vorbă lângă foc. Așa cum ați intuit, 谈 înseamnă șuetă, tacla, discuție, chat.

Dacă v-am făcut poftă și vreți să aprofundați subiectul, vă recomand două lecturi ușoare, interesante și distractive:

• Wendy Abraham – Chinese Character Writing for Dummies (primele 100 de caractere, conține și indicații caligrafice)
• Tan Huay Peng – Fun With Chinese Characters (toate cele trei volume)

(Linkurile conțin codul meu de afiliere. Dacă nu doriți să le cumpărați așa, căutați-le direct pe Amazon sau pe alte site-uri.)