Au trecut 500 de zile de când am plecat şi n-am murit. De fapt, în afară de furnica aia zburătoare, era să nu mă omoare nimic.

Oraşul e nelocuit pe timp de zi. Toată lumea dispare undeva, pesemne în vreo metropolă subterană cu clădiri de birouri, străzi aglomerate, claxoane şi poluare, restaurante fast food şi mall-uri. Cu o oră înainte de apus, oamenii încep să revină de pe lumea cealaltă şi străzile se animă, încet-încet, într-un crescendo de Ciuleandră.

În toată zona de nord a Thailandei ţăranii primesc ajutor de la Royal Project Foundation încă din 1969. Majestatea sa Regele a pus bazele acestui proiect cu gândul să ofere oamenilor o alternativă de a se susţine financiar din altceva decât defrişarea pădurilor, trafic de animale şi opium.

Am văzut multe frumuseţi surprinzătoare în Thailanda, dar una m-a luat complet pe nepregătite: Andreea Raicu. Aflaţi în Thailanda pentru o sesiune foto, Andreea şi echipa Unica au oprit pentru două zile în Chiang Mai, oraşul unde se întâmplă să locuiesc în această perioadă a vieţii.

Am hotărât că părul meu nu mai e în stare de nimic şi că lenea cu care atârnă până la jumătatea spatelui bronzat trebuie pedepsită aspru. Zis şi făcut, astăzi am fost la salon pentru prima oară de când locuiesc în Thailanda şi pot să compar experienţa cu cea din Bucureşti de acum o lună şi jumătate.

Presupunând că te-ai întâmplat la kilometrul 600 al autostrăzii care grăbeşte viaţa de la Bangkok la Chiang Mai, nimic nu te încurajează să urmezi săgeata către centrul urbei. Câteva service-uri, prăvălii şi restaurante de popas sugerează un oraş de intersecţie ca atâtea altele în Thailanda şi în lume. Şi chiar dacă ai intra căutând adăpost pentru o noapte, cele două sau trei hoteluri chinezeşti în nuanţe tonice de igrasie te vor opri la timp, înainte să ajungi în inima Lampang-ului.

Din panta templului, valea fierbinte a Mekongului curgea până la linia aceea unde realul şi imaginarul, geografia fizică şi panteismul se întâlnesc la un ceai şi-o felie de consens. În contururile diluate de căldură, încercam să desluşesc unde se termină Thailanda, unde ar începe Myanmarul şi dacă cumva, dincolo de câmpurile acelea, desluşesc zâmbetul Laosului. Demers imposibil. Pământul îmi apărea continuu şi coerent, nedispus să gireze obsesia oamenilor de a-l împărţi în bucăţele imaginare mai uşor de stăpânit.

Relaţia dintre elefant şi mahout se construieşte în timp şi pentru timp. Animalul se ataşează de om ca de un frate mai mare (chiar dacă vârsta ar recomanda o perspectivă inversă) şi suferă îngrozitor atunci când mahout-ul pleacă de lângă el, fie pentru că a renunţat la slujbă, fie pentru că a păţit vreun necaz. Acesta este motivul pentru care fiecărui elefant îi sunt alocaţi doi oameni, care lucrează în schimburi de câte 12 ore.

M-am convins: Thailanda e o ţară periculoasă. Deşi poţi merge pe stradă noaptea fără să-ţi dea cineva cu un bambus în cap, deşi poţi să-ţi laşi casa descuiată fără teamă de hoţi, Thailanda e periculoasă. Şi pericolul cel mai mare nu e acela de a-ţi pierde bunurile, ci de a le înmulţi, dându-ţi peste cap toată ordinea vieţii.

Parcul Naţional Ob Luang arată ca şi cum Natura ar fi trebuit să-şi părăsească grabnic vila spaţioasă şi să se înghesuie, împreună cu toate avuţiile sale, într-o garsonieră. Muntele – aşezat între şifonier şi fereastră. Cele două peşteri – una pe balcon şi una pe hol. Trei cascade – două în baie şi una pe televizor. Izvorul termal – între şifonier şi uşă. Aşezarea omenească veche de 3 milenii şi picturile murale de două ori mai bătrâne – una după aragaz, cealaltă sub pat. Atârnate de lustră – cele două sute de specii de păsări ale căror aripi abia au loc să se deschidă în toată învălmăşeala asta. Şi canionul? Unde punem canionul, doamna Natură? Lăsaţi-l în mijlocul camerei, îi găsesc eu un loc.

“Ah, ce-l invidiez pe Brăduţ, băiatu’ ăla care a plecat în Thailanda, stă într-un hamac pe plajă şi scrie pe blog când are el chef.”

Pentru că n-am văzut prea multe filme de groază, nu am cu ce să compar drumul până aici. Cele o mie de curbe dintre Chiang Mai şi Mae Hong Son sunt o glumă. În doar 20 de mile, am urcat de la 400 la 1800 de metri, pe pante interminabile de 25-30 de grade. motorul icnea şi pocnea, de câteva ori am crezut că o să cad pe spate, am uzat de toate trucurile posibile ca s-o conving pe Unirea să treacă şi de hopul ăsta.

Am prezentat paşaportul. Am semnat patru formulare. Am făcut un depozit de 500 THB plus chiria şi am plătit taxa de card (300 THB). Consultantul – care vorbea o engleză foarte bună – a scos un card din sertar, l-a introdus într-un aparat şi m-a rugat să tastez ce cod PIN vreau eu. A trebuit să fac asta de două ori. Un supliciu.

M-au primit în casa lor pe timp nelimitat, mi-au pus mâncare pe masă, ba chiar mi-au împrumutat şi maşina ca să-mi fie drumurile mai ferite de ploaie. M-au convins că ospitalitatea românească nu e vorbă-n vânt şi le mulţumesc din suflet şi pe această cale.

Am fost ieri pe plajă să-i spun ei şi mării că nu ne vom mai vedea atât de des. Sclipeau amândouă vesele în soare şi îmi place să cred că sărbătoreau decizia mea de a merge mai departe.

Încă de la intrarea în provincie aveam să aflu cine e şeful. Seninul monoton din Chiang Mai-ul vecin s-a spart în mii de bucăţele, norii au început să deseneze modele îndrăzneţe, purtaţi de vântul nebun de peste munţi. Concertul de culori şi desene s-a încheiat apoteotic sub forma unei ploi torenţiale, care m-a însoţit pe ultima sută de kilometri.

1. You know the other song of Job2Do. 19. You can easily remember names like “Nakhon Si Thammarat”, “Prachuap Khiri Khan” or “Ubon Rachathani” but frequently forget the word for five (I think it’s haa). 26. You use a calculator to add seven to twelve.

Ce ţară! Ce oameni! Sunt şocat să descopăr un nivel extraordinar de ospitalitate şi bun gust în cele mai ascunse coţuri ale Thailandei. Îţi dau mai jos trei exemple, toate culese doar în ultima săptămână. Atenţie: nu vorbim despre Mandarin Oriental sau Banyan Tree sau alte lanţuri hoteliere de 5 mii de stele! Vorbim despre nişte oameni simpli, care s-au apucat de turism ca să câştige un ban în plus.

Viaţa de rege promisă şi livrată la Mandarin Oriental Dhara Dhevi a atras multe majestăţi şi alteţe. Familia Regală a Thailandei, Prinţul Charles şi Prinţesa Diana şi regii neîncoronaţi ai filmelor de acţiune – Jean Claude Van Damme şi Sylvester Stallone – au semnat în cartea de oaspeţi a resortului.

Abia ajuns într-un dubios orăşel de graniţă, eşti abordat de un bărbat necunoscut care îţi propune să mergi cu el în nişte sate din munţi. Ce faci? Te duci?

Nămolul de la Phu Klon, indiscutabil cel mai bun din Thailanda, este puternic mineralizat de apele termale cu care se amestecă pe drumul către suprafaţă. Combinaţia chimică de nămol şi ape minerale este desfăşurată explicit pe teritoriul complexului: în stânga, cum intri, o piscină cu apă curată, fierbinte şi plină de săruri. În dreapta, băltoaca noroioasă şi bolborositoare în care intri bolnav, fierbi la 70 de grade şi ieşi sănătos.

Dacă m-aş fi născut în Huay Pu Keng ca băiat, mai întâi aş avea un iepure al meu, apoi aş prinde un elefant, l-aş îmblânzi şi l-aş vinde. Mi-aş petrece zilele pescuind pe râu, scăldându-mă, împletind sau reparând năvoade, tăind pădurea ca să fac loc de culturi şi rost de lemne pentru foc.

Undeva între 7 şi 14 ani, orice fecior de thailandez buddhist trebuie să petreacă o perioadă la templu. Este doar prima sa experienţă monahală, ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. După majorat, dacă nu trebuie să stea acasă şi să-şi ajute părinţii la treburi, va îmbrăca din nou roba portocalie pentru cel puţin trei luni. Ambele evenimente se lasă cu bucurie şi fast pentru părinţi. E o onoare să îţi călugăreşti copilul.

Mai ţii tu minte aparatul pe care n-am reuşit să-l distrug? Până la urmă, am reuşit. După o şedinţă de snorkeling în Pulau Banyak, micuţul TX5, waterproof până la 3 metri, a început să moară încet. După două zile în care mi-a dat tot felul de mesaje dubioase, n-a mai pornit deloc. La mine pe insulă nu ştia nimeni să-l repare. Patronul unui magazin de electronice l-a consultat cu un aer îngrijorat şi a emis:

Cascada are doar 10 metri înălţime, dar astfel de frumuseţi nu se măsoară cu ruleta, ci cu prezenţa. Cum cobori dinspre şosea, bambuşi tineri ţâşnesc din solul roşcat ca nişte ciufuri de puştan obraznic. Pădurea densă şi proaspătă se apleacă deasupra şuvoiului ca şi cum ar vrea să facă o baie. În stânga se formează un bazin natural în care cascada aruncă apă limpede şi răcoroasă. O piscină perfectă.

Sute de crapi albaştri înoată leneş în râuleţul care ţâşneşte de sub munte. Îi poţi privi, îi poţi hrăni, dar nu te gândi să-i pescuieşti: Buddha însuşi le oferă protecţie.

Deşi pe dinafară par mititele rău, căsuţele ascund două paturi queen size, aer condiţionat, ventilator (să fie), duş cu apă caldă şi un televizor, pentru cine e atât de nebun încât să nu-şi petreacă toată ziua drogându-se cu frumuseţea locurilor.

Nu mai departe de acum 20 de ani, dealurile din jurul Ban Rak Thai erau cultivate cu mac. Heroina şi Yaa Baa se plimbau dincolo şi dincoace de graniţă ca la mama lor acasă. Localnicii zăceau ore întregi în transă, ghemuiţi lângă lulele uriaşe, iar când se trezeau puneau mâna pe mitraliere şi se împuşcau cu clanurile de traficanţi din Burma.

Oamenii mari merg la temple şi spală, simbolic, statuile lui Buddha şi mâinile călugărilor, de la care primesc binecuvântarea. Tineretul se înarmează cu butoaie, găleţi, furtune şi puşti cu apă şi stropeşte tot ce mişcă. Doar monahii şi bătrânii scapă neudaţi. Poliţia şi armata, nu.

Nu se putea nimic din ce vroiam. Era vina mea că aşteptasem până cu trei zile înainte de Songkran, nu aveam ce să le reproşez celor de la State Railway of Thailand (Căile Ferate Thailandeze).