Los Roques, Venezuela (ep. 3, partea 3). Rechinii cu două picioare.

Dacă nu înțelegi cum s-a ajuns aici, citește episodul 1 și episodul 2 al aventurilor din Los Roques.

Crina se topise albă pe fundul la fel de alb al bărcuţei. Nu puteam s-o condamn şi n-aveam argumente s-o îmbărbătez. Miguel gonise ca un dement peste laguna prea puțin adâncă şi se înfipsese cu elicea stângă într-o bucată de recif. Barca se înclina rănită, cea mai apropiată insulă era la două ore înot şi pe dededesbt – că pe deasupra nu pot să spun – mai apăruseră şi ăia de-i văzu Miguel:

-Ia te uită: doi rechini!

Fără să mai privească peste bord, Crina izbucni într-un bocet tradiţional românesc de pica pasărea din ceriu de tristeţe. Toate ingredientele unei tragedii păreau îndeplinite: insular fumat, accident pe mare, veste no, apă no, radio no, rechini – si.

Erau mici, săracii. Un metru şi jumătate bucata, nişte pui, nişte copii ieşiţi la joacă. N-aveau cum să ne mănânce. Ei nu. Dar mama lor?

Miguel atârna peste bord, cu fundul în soare şi ţeasta în apă, verificând distrugerile. Dacă un rechin flămând ar fi decis să ne atace în acel moment, n-avea decât să mănânce capul ăla sec al barcagiului.

-E ok. S-a ciobit un poquito elicea. No problem, motorul merge, putem pleca, my fren.

Miguel a pornit motoarele, a mai hârjâit un pic de coral şi barca a luat-o din loc. Rechinuţii ne-au mai însoţit voios câteva minute, apoi s-au întors la mama lor. N-avea nici un sens să ne mai urmărească: goneam cu viteza sângelui latin.

Dos Mosquises

Dreaptă, albă şi plată, insula ţestoaselor plutea misterios pe albastrul lagunei ca o hartă a comorii evadată din cufărul unui pirat neatent.

Aerul înțepenise la 40 de grade plus, cerul se scuturase de nori şi se privea tâmp în oglindă, soarele ardea din toate părţile şi mai ales dinspre pământ. La capătul pontonului, o escadrilă de pelicani cenuşii picotea în rezervă. Nu mişca nimeni.

Staţia de cercetare consta din două barăci uscate şi un pavilion fără pereţi. Am tras barca pe nisipul exagerat de alb al plajei. Nu ne-a întâmpinat nimeni. Cei trei locuitori umani ai staţiei aveau treabă: le făceau baie puilor de ţestoasă.

Câte bordeie, atâtea obiceie. Pe Pulau Bangkaru, Sumatra, ouăle sunt lăsate să eclozeze în condiţii naturale, puii îşi găsesc singuri drumul spre ocean, dar şi ameninţările la adresa ţestoaselor sunt mai puţine. Pe insula malaeziană Selingaan, cercetătorii culeg ouăle imediat ce-au fost depuse, le ţin la incubator până eclozează şi lansează puii la apă cu mâinile lor. E mai sigur aşa, atâta timp cât pescarii din insulele vecine încă n-au renunţat la comerţul cu ouă de ţestoasă.

Pe Dos Mosquises se aplica o altă strategie: îngrijitorii patrulau în fiecare noapte insulele din zonă, adunau puii ieşiţi din ou şi îi aduceau la staţie. Micuţii stăteau aici un an, timp în care creșteau suficient de mari şi de puternici pentru a se descurca fără probleme mai departe. De ce aşa?

-Păi n-avem cum să păzim toate plajele din arhipelag. Adunăm şi noi ce mai rămâne după braconieri, şopârle şi păsări – vezi şi dumneata câte păsări sunt peste tot. Dar din momentul în care am luat puii în grijă, şansele lor de supravieţuire sunt incomparabil mai mari decât în mediul natural. Din cei pe care îi avem aici, 20 la sută vor atinge maturitatea. Ceea ce e imens dacă facem comparaţia cu rata globală de o ţestoasă matură la o mie de ouă depuse.

Staţia adăpostea 200 de pui separaţi în 6 bazine, pe vârste. Aici erau juniorii, mititei şi negri ca nişte scrumiere, în capăt – echipa de speranţe, nişte tineri maronii şi vânjoşi, gata să se ia la trântă cu statisticile.

– Aceștia au aproape un an. În curând le dăm drumul. Dacă vreți, puteți să ne ajutați la periat.
– Daaaa? Pot să îi spăl și eu?

Atâta i-a trebuit Crinei. Ochii ei, care n-apucaseră să se usuce după episodul terifiant al incidentului, s-au inundat iarăși pe măsură ce lua puii unul câte unul, îi freca pe spate și pe burtă cu peria de plastic, apoi îi depunea în bazin cu un pupic.

– Sunt atât de fericită!

Nu știți ce pierdeți

Insula țestoaselor dispărea rapid în spirala de spumă aruncată de motoarele bărcii. Pelicanii se treziseră din letargie și fluturau aripile de la revedere. Sau de bine c-ați plecat.

– Crina, văd că îți plac mult țestoasele, rânjește Miguel de la cârmă.
– Da, le ador, sunt minunate!
– Păi dacă vreți pot vă cumpăr de la pescari. Facem o supă pentru diseară.
– Miguel, e o glumă? Oamenii ăia de pe Dos Mosquises fac pe dracu ghem să le protejeze și voi le gătiți? Aici, în parcul național?
– Mmm, n-aveți idee ce supă iese din ele. Treaba voastră.

Ne adunăm pentru cină în baraca lui Miguel și a Anitei. Camera servește de living room, dormitor, cămară și depozit. Colaci de salvare, butelii, unelte de pescuit, rățuște gonflabile, saci de cartofi, hărți maritime, chiloți de damă, curse de șoareci și elice știrbe de barcă sunt aruncate, agățate sau îndesate în fiecare colțișor al colibei, ca într-un joc hidden object. Anita împinge pe masă un castron cu snapperi prăjiți, se așează, alege cel mai mare pește și-l pune în farfuria lui fie-său.

– Mâine dimineață noi plecăm la Caracas cu niște treabă. Vă lăsăm singuri aici, avem încredere în voi. Suntem deja în familie, nu? Dacă aveți nevoie de ceva, îi spuneți lui Felipe.
– V-au ‘uat ‘banii și se duc să îi ‘oace la Caraca’ îngână Grasul, smulgându-și din limbă un os de pește.

Miguel îi aruncă o privire încurcată, de criminal care nu se poate decide dacă să-și ardă victima sau s-o scufunde în acid sulfuric. A mai trecut o zi pe Masqui.

Porțelanul liniștii noastre

Miguel, Anita și rodul urii lor au plecat în zori spre Gran Roque să prindă avioneta de Caracas. Grasul nu se vede pe nicăieri. Felipe și Eduardo vor dormi, ca întotdeauna, până la ceasul prânzului. Juan trebuie că s-a dus la pescuit, Marta o deretica prin casă, cine știe. Suntem, în sfârșit, singuri.

Hotărâm să nu facem nimic. Crina își ia o carte și începe să citească, dar ochii îi zboară pe deasupra paginilor și se țintesc în azurul impecabil al lagunei. Mă bag în apă, dau câteva brațe și mă întorc în plută. Puzderia de peștișori de sub mine mă gâdilă și mă răsucește în toate direcțiile. Încerc să-i prind cu mâna, dar sunt alunecoși și iuți. Nici chiar așa! Ies din apă. Chula, cățeaua bătrână și oarbă, vine la mine dând din coadă și-mi linge nisipul de pe picioare. Chula, hai să vânăm. Crabi roșii cât mâna stau de strajă la buza mării și nu-și părăsesc posturile decât atunci când siluetele noastre amenințătoare le umbresc sentimentul datoriei. Alergăm zadarnic după ei până când ni se face foame. N-am prins nimic.

– Ce-o să mâncăm, Chula?
– Era să-ți zic eu ce. (Dă pagina, că mai e)