Los Roques, Venezuela (ep. 3, partea 3). Rechinii cu două picioare.

În chicineta din fundul barăcii, Crina scosese cei doi pești rămași de ieri și îi curățase de solzi. Mai avea pe blat trei cartofi, două cepe, niște chili și un flacon cu sare întârită de la umezeală. Asta era tot ce găsise prin casă.

– O să încerc să fac o ciorbă. Să văd dacă-mi iese ceva. Du-te și tu și spală vasele.

Cum apa dulce se vindea pe bani grei, nu se punea problema să o irosesc la spălat. Am luat vraful de oale și le-am dus pe malul mării, așa cum făcuse Grasul în dimineața precedentă. Le-am frecat cu nisip și le-am clătit în apa sărată fără să adaug strop de detergent, că n-aveam. Am îndepărtat murdăria și grăsimea, dar și un strat de email. Vasele erau perfect curate și cu câțiva microni mai subțiri. M-am întors la baracă, unde-am găsit-o pe Crina înțepenită în ușa chicinetei. Nici nu intra, nici nu ieșea. Se uita fix către aragaz.

– Șșșșșt. Nu face zgomot, că-l sperii.
– Pe cine?
– Pe El! Uite-l acolo. Și-mi indică dintr-o încrețire a nasului plita.

Un șoricel pufos, nu mai înalt și nici mai gras decât un memory stick, ședea pe labuțele din spate deasupra discului de fontă. Creatura pescuia firmituri de pâine sau legume din pliurile plitei, le tatona atent cu mustățile stufoase și le ducea la gură cu delicatețe. Ronțăitul lui mărunțel vidase insula de sunete. Nici vântul nu se mai auzea, nici valurile. Doar un ronț-ronț gingaș și clipocitul mirării noastre. Sau era apa din ulcică?

– Lasă-l să termine de mâncat. Gătesc după aceea.
– CRINAAAA?!? BRAAAL?!?

Șoricelul înțepeni o milisecundă cu bucățica de pâine între lăbuțe, apoi se pulveriză ca o iluzie, risipindu-se prin firidele chicinetei. Porțelanul liniștii noastre se sparse în cioburi mici, izbit de vocea burtoasă a lui Carlos.

– Grasule, ai gonit șoricelul!
– ‘oricelul? Unde-i? Te-a ‘periat, ‘draguța mea? ‘rei să-l omor?
– Lasă-l în pace. Ajută-mă să pregătesc masa.

Ori mirosul ciorbei fusese dus de vânt către vecini, ori poate șoricelul dăduse vestea că la noi în chicinetă se găsește de mâncare, cert e că Felipe și Eduardo apărură ca din nisip, frecându-se la ochi și lingându-se pe buze ca doi motani vagabonzi. Am împărțit fiertura în 5 gamele zgâriate, câteva linguri și-o bucată de carne pentru fiecare, completate cu ardei iuți și bucățele de pâine uscată.  Broboane de transpirație alunecau pe toboganele frunților, direct în linguri. Vântul mai scutură un pic frunzele și plecă acasă, cu un gest de lehamite. Marea era caldă și tăcea.

Felipe sorbi ultimul strop de supă direct din gamelă și se șterse la gură cu părul de pe antebraț. Apoi își descheie un nasture la camașă, apucă marginea mesei cu ambele mâini și mârâi mieros:

– Foarte bună mâncarea, señorita Crina. Ce gest frumos, să ne invitați la masă. De aceea, eu și Eduardo dorim să vă întoarcem amabilitatea. Diseară sunteți invitați la noi acasă. Facem o fiesta!
– Cine mai vine?
– Păi doar noi doi, tu și cu Brad. E o fiesta în familie.
– Pot să vin și eu? miorlăi Carlos.
– Grasule, tu să faci fiesta cu familia ta.
– Păi n-am.
– Exact. Jajajaja (se pronunță hahahaha)!

Fiesta în familie

Bărulețul lui Felipe, care nici în sezonul de vârf nu aduna mai mult de un mușteriu pe lună, strălucea în lumini de sărbătoare. Eduardo pornise generatorul, dându-le de mâncare beculețelor prăfuite, neaprinse de pe vremea lui Simon Bolivar. O bossa-nova scăpase printre crăpăturile barăcii  și se scurgea pe plajă, amestecându-se cu lumina lunii.

Felipe își pusese cămașa de bună și probabil singura pereche de pantaloni lungi. La capătul lanțului de argint de la gât, lipit de pieptul păros, bronzat și ușor trecut, spânzura un Christ cu mâinile ridicate a neputință. Părea că încearcă să-l strângă de gât pe Felipe, dar nu ajunge.

Crina se îmbrăcase cuvincios, așa cum se cuvine la o fiesta în familie. Cămașa albă cu mânecă lungă o acoperea călugărește, iar pantalonii trei sferturi erau croiți suficient de șleampăt pentru a face un trup de femeie la fel de interesant ca o față de masă. Cu toate astea, din clipa în care am intrat în băruleț, Felipe n-a mai avut ochi decât pentru Crina. La mine nu se uita nici când îmi vorbea. Dacă-mi vorbea.

– Bine ați venit, Crina poftește, poftește, bună seara. Salut, Brad. Cu ce te servesc, Crina? Și tu, bei și tu ceva, Brad?

Înafară de sticla de rom, toate celelalte erau goale și ticseau pereții. Eduardo a înșfăcat-o și s-a apucat să prepare două cuba libre fără lămâie și fără gheață. Adică a turnat niște rom în cola, mai pe românește. Între timp, craiul de tătâne-său prinsese bossa-nova de pe plajă și o înfășurase în jurul Crinei, care nu-i putuse refuza invitația la dans. Din îmbrățișarea bărbatului scăpau către mine cuvinte dulci ca guapa sau linda și priviri ușor disperate ale prietenei mele. Intervin. (Dă pagina, că mai e)