Los Roques, Venezuela (ep. 3, partea 3). Rechinii cu două picioare.

– Hai să luăm puțin aer, că ne-am încins aici.
– Sigur, ieșim dacă așa vrea Crina, răspunde Felipe fără să-și întoarcă ochii.

Eduardo aprinde un foculeț de tabără. Mă întreb de unde făcuse rost de lemne pe insula asta aridă. Crina se așează pe o băncuță lângă foc. N-apuc să fac un pas, că Felipe e deja lângă ea, la o respirație distanță. Și iar guapa și iar linda și iar priviri ușor disperate.

– Fumăm ceva, señor? mă înghiontește Eduardo pentru a-mi distrage atenția de la problemele reale cu care ne confruntăm. Și scoate din buzunar un pachețel învelit în ziar.
– Câți ani ai, Eduardo?
– 15.
– Și vrei să “fumăm ceva”?
– Bine, atunci fumez doar eu. Și se apucă să-și ruleze spliff­-ul cu o dexteritate extraordinară. Ca marmota din reclamele Milka, așa se mișca puștiul. Aprinse țigara, trase un fum adânc și mi-o întinse.
– Tenga, señor. Mejor calidad.

Nu mai fumasem niciodată iarbă. A, ba da, un fum în Web Club, după care mă lovise somnul și plecasem acasă. Să încerc de-asta, mejor calidad? O fi mai bună? Știu și eu? Să accept un joint din mâna unui copil? Sau să-l dau pe mâna poliției pentru corupere de majori?

Pe băncuță, Crina se mai distanțase de Felipe și dialogul părea să se înscrie în limitele unei fiesta de familie. Bărbatul îmi aruncă o privire și mă salută cu paharul ridicat. Poate că totuși e om bun, trebuie să-l înțelegem și pe el, stă singur aici pe insula asta aproape pustie și crește un copil. Eduardo, ia dă, mă, să trag și eu un fum.

– No! No! Señor Braal, nu ‘rage din ‘igara aia!
– Carlos, de unde-ai apărut? Ce-ai?
– Atât îți ‘pun. Nu ‘rage din ‘igară! E cu ‘arihuana!

Grasul o smuci pe Crina de lângă Felipe, îmi smulse joint-ul din mână și ne trase pe amândoi mai încolo, sub liniștea unui palmier.

– Felipe ‘rea să îl a’oarmă pe Braal și să se ‘istreze cu Crina. ‘igara aia e cu ‘drog!
– Hai, Carlos, exagerezi.
– Tu nu ‘tii cine-s ăștia, Braal. Eu ‘tiu. ‘ergeți la ‘ulcare, am eu ‘rijă de ‘estul.

I-am mulțumit lui Felipe pentru – hai să zicem – ospitalitate. Bărbatul zâmbi strâmb. Nu înțelegea ce se întâmplă. Sau se făcea că nu înțelege. Crina începuse să tremure de n-o mai puteam opri. Am băgat-o în cort și am învelit-o cu tot ce-am găsit. M-am strecurat la bucătărie, am luat cel mai mare cuțit pe care l-am putut găsi, l-am băgat sub pernă și m-am întins lângă femeie. Ascultam cu tot corpul. Să fi mișcat o frunză lângă cortul nostru și nu știu ce făceam. Chiar nu știu.

Dinspre băruleț se auzeau strigăte. Felipe îl certa pe Carlos. Carlos pe Felipe. Amândoi – pe Eduardo, care mieuna câte un protest. Nu înțelegeam prea bine ce-și spuneau, dar trei cuvinte se tot repetau: Crina, marijuana, viol, marijuana, viol, Crina.

Vîntul și valurile au amuțit dintr-o dată, lăsând sunetele să-și găsească drum limpede spre cortul nostru. Stăteam întins pe-o parte, cu mâna pe cuțitul ruginit. Crina adormise epuizată; n-avea cum să îmi traducă cearta celor trei. Și totuși, înțelegeam ce se vorbește. De frică, învățasem spaniolă.

Carlos: ‘urvarule, ‘ecunoaște, o ‘rei pe chica!
Felipe: ba recunoaște TU, gras nebun, că o vrei pe chica!
Eduardo: Chica e blondă, chica e frumoasă.
Carlos & Felipe: Taci, nenorocitule!

Cearta a mai durat până când s-a stins focul. Eduardo a oprit generatorul. Ușa de la coliba lui Felipe s-a trântit. Un pește a sărit din apă undeva în dreptul cortului. Apoi s-a făcut liniște. Am închis ochii și mi i-am acoperit cu mâna care mirosea a metal coclit, a fum de țigară și a frică. Trebuia să plecăm de aici la prima oră a dimineții, dar cu ce? Miguel plecase la Caracas, Carlos o voia pe chica, Felipe o voia pe chica, Eduardo o voia și el. Poate Juan și Marta, cei care țin restaurantul din capătul plajei, n-o vor pe chica. Mă duc să vorbesc cu ei mâine dimineață.

Or să ne-ajute, or să ne-ajute să plecăm de-aici, or să ne-ajute, o să plecăm de-aici, mâine luăm o barcă și plecăm, o să fie bine…

– BRAAAAL!?! ‘ormiți!?!
– Nu, Carlos! Ce s-a întâmplat?
– ‘imic. ‘oiam să ‘ăd dacă ‘ormiți. ‘oapte bună.

(Din episodul următor: Se poate și mai rău)

Foto: Brăduț Florescu, mai 2007.