Mae Sariang. Garantat Sută la Sută.

Am pozat mireasa, sora miresei, mama miresei, tata miresei şi vecinul miresei, care era ori nebunul satului, ori homosexualul satului, ori amândouă. O mână salvatoare a intrat val-vârtej pe uşă şi m-a smuls afară. Era aceeaşi mână cu care domnul Salwin obişnuia să fumeze ţigări mentolate la ghidon.

– Hai să mergem de aici. Am venit cam târziu. Sunt beţi turtă.
– Unde mai mergem?
– În alt sat.
– E departe?
– Nu.
– Cum e drumul?
– Bun.

Satul fără bani

Oamenii din Tingali („Peştişorul”) mănâncă doar ce cultivă şi îşi confecţionează singuri hainele. Copiii primesc educaţie şi rechizite gratuit. Gratuită e şi asistenţa medicală. Comerţul se face în natură: ia porcul, dă orezul. În magazinul din mijlocul cătunului intră doar vizitatorii. La rugămintea ghidului meu, am cumpărat trei pliculeţe de cafea instant, probabil prima tranzacţie a zilei.

Bărbatul pe jumătate gol, pe jumătate plin de tatuaje, aţâţa focul din mijlocul casei. O apă incertă, amestecată cu ierburi, fierbea domol în ibricul ruginit. Domnul Sombat este un mare cafegiu. Dar cum nu are bani să cumpere cafea, trebuie să aştepte clipe fericite ca vizita domnului Salwin, vechiul şi bunul său prieten.

Tatuajele de pe picioarele bărbatului ar fi stârnit invidia multor băieţi răi. Dar domnul Sombat nu se tatuase ca să agaţe fete pe plajele din Pattaya, ci pentru că aşa e rostul pe-aici. La împlinirea frumoasei vârste de 20 de ani, orice bărbat din sub-grupul Pwo Karen este tatuat cu mult fast şi multă durere fizică. Domnul Sombat îşi întindea zgăibăracele în toate direcţiile, ca şi cum ar fi împărţit cărţi de vizită.

Ghidul meu a făcut oficiile de oaspete, turnând cu grijă praful de cafea instant în trei cănuţe de plastic, adăugând apa în care fierseseră ierburile („Herbs, good for strength”) şi amestecând încet, de parcă prepara cine ştie ce poţiune magică. Ochii domnului Sombat sclipeau urmărind desfăşurarea ritualului. A dus cana la gură, a sorbit şi s-a lăsat pe spate, răpus de plăcere.

White Magic Woman

Pentru că sunt prea săraci pentru boli sofisticate, muntenii din nordul Thailandei îşi rup, periodic, câte un picior. Fie alunecând pe pantele îngrozitoare din jurul satelor, fie căzând cu motoreta. Nici cel mai dens tatuaj nu poate acoperi cicatricile care li se întind de la genunchi până la degetul mic al piciorului.

Chiar şi azi, când fiecare sat are acces la dispensar şi medic, pacienţii cu oase rupte preferă să se adreseze vraciului local. Domnul Salwin zice că vraciul e mai eficient.

– Dacă te duci la spital, te pune în ghips şi nu mai poţi să munceşti 3-4 luni. Vraciul nu te pune în ghips. Te dă cu ierburi, te pansează, într-o lună poţi să mergi din nou la câmp.

Mă aşteptam să întâlnesc o vrăjitoare înveşmântată în robe purpurii, înconjurată de fierturi verzui şi pisici cu trei capete. Dar doamna Nevamo, vraciul satului Mekaneki (“Stupul”), era doar o bunicuţă ca toate bunicuţele. Femeia îşi ţinea cei 76 de ani cu o demnitate blajină, din care nu transparea niciun indiciu asupra forţelor supranaturale pe care, zice-se, le avea la degetul mic. Doamna Nevamo trata cu aceeaşi eficienţă picioare rupte, blesteme negre, naşteri şi alte afecţiuni. Bătrâna moşise tot satul, inclusiv pe minunea de fetiţă care lăsase joaca şi se pitea în spatele bunicii ca să n-o pape omul alb.

– Mr. Brad, hai să mergem, vreau să te mai duc undeva.

N-am mai întrebat cum e drumul.

Mae Sa Wannoi, cascada de cascade

De aici până în vale sunt doi kilometri. Râul Sa Wannoi n-a avut răbdare să îi parcurgă lin şi ocolit, aşa cum face un râu normal la cap. S-a aruncat de-a dreptul peste munte, spărgându-se într-un lanţ de 20 de cascade, mai mici sau mai mari care străpung pădurea deasă ca nişte cuţite de argint.

Ca să vezi toate cele 20 de cascade ai nevoie de o zi, o noapte şi un cort. Am coborât la prima, pe a doua am ghicit-o printre copaci şi mi-am promis că data viitoare fac tot traseul, ca să înţeleg ce-a fost în mintea râului de-a luat-o pe acolo. Domnul Salwin mă aştepta la gura potecii, fumând o mentolată.

– Ei? Frumos?
– Superb, domnule Salwin. Cum se face că nu am citit nicăieri despre minunea asta?
– Pentru că nu vine nimeni aici. Eu îmi aduc mereu grupurile la cascadă. E o încheiere frumoasă a zilei, nu crezi?
– Este, într-adevăr. Apropo: câţi turişti aţi mai dus pe traseul de azi?
– Doi belgieni, doi ruşi, tu şi RCA.ro. Sunteţi curajoşi, domnilor.

Foto şi video: Brăduţ Florescu, aprilie 2011.