Majestatea.

Să fi fost anul trecut, prin februarie. Am oprit la un semafor pe șoseaua lată, cu două benzi și jumătate pe sens, care leagă Surat Thani de Nakhon Si Thammarat. În intersecție, un panou imens înfățișându-l pe Rege. Amicul cu care călătoream, român la prima vizită în Thailanda, pufnește:

– Ia uite, nene, cultul personalității! Ca la Mao, ca la Ceaușescu, nu alta.
– De fapt e invers, i-am răspuns, amărât că nici el, nici eu, nici mare parte dintre compatrioții noștri nu am avut în fruntea țării un om pe care să merite să-l iubim cu sinceritate.

E invers. Toți dictatorii revoluționari din ultima sută de ani, începând cu Lenin și terminând cu Gaddhafi, și-au dorit să fie adulați și cinstiți asemeni monarhilor pe care i-au uzurpat. Cum acest lucru nu se putea întâmpla organic, tiranii au împrumutat ritualistica monarhică și s-au împopoțonat cu ea, legitimându-se măcar la nivel formal drept lideri providențiali, iubiți de către întregul popor.

În cazul Regelui Thailandei lucrurile sunt mult mai simple: oamenii îl adoră cu sinceritate. Iar dacă panourile imense din intersecții, de pe clădiri, de pe arcadele de la intrarea în localități, pot fi considerate excese de obediență ale vreunui mărunt birocrat local, nu același lucru se poate spune despre portretele pe care fiecare thailandez le afișează cu mândrie și pietate în casa lui, la intrare.

Asemeni multora dintre cititorii acestui articol, m-am născut și mi-am trăit mare parte din viață într-o republică. Am luat contact cu monarhia doar prin poveștile bunicii sau prin cărțile de istorie, motiv pentru care am perceput-o ca pe un capitol fascinant, dar pe veci înmormântat în istorie. Abia mai târziu, în anii maturității, am început să studiez și să înțeleg ideea monarhică și resorturile din spatele revoluțiilor care au smuls coroana de pe fruntea popoarelor.

Din 2009 încoace am avut ocazia să trăiesc într-o monarhie vie, una dintre ultimele rămase pe planetă. Și am astfel șansa de a privi monarhismul nu prin ocheanul cărților sau prin lupa editorialelor, ci direct în ochi. În ochii celor care trăiesc sub Rege.

Am văzut în privirea thailandezilor trei lucruri care m-au minunat și m-au întristat (fiindcă, din păcate, în țara mea ele au dispărut sau sunt pe cale să dispară): demnitate individuală, identitate națională și sens istoric, potențate de o dragoste nețărmurită – și justificată – pentru Majestatea Sa.

Spun justificată întrucât domnia de 70 de ani a Regelui Bhumibol a însemnat o muncă asiduă și dedicată din partea Majestății Sale și a Familiei Regale. Pe planul politicii externe e suficient să ne gândim că Thailanda a reușit să traverseze relativ neatinsă o perioadă istorică ce a sulberat ordinea din Asia de Sud Est: războaiele din Coreea și Vietnam, ascensiunea și crimele lui Mao în China, ale lui Pol Pot în Cambodgia, ale lui Suharto în Indonezia ori genocidul minorităților din Burma-Myanmar (despre care s-a vorbit atât de puțin).

Thailanda prosperă și se dezvoltă, în vreme ce multe dintre statele vecine nu și-au revenit din șocurile istorice recente nici până în ziua de azi.

Și pe plan intern Regele a fost la fel de activ. În perioada de început a domniei, Majestatea Sa a bătut – literalmente – țara în lung și în  lat, ajungând până în cele mai prăpădite sate din munți. Nu o dată am avut surpriza să găsesc, călătorind prin tărâmuri mai greu accesibile ale Thailandei, dovezi fotografice sau amintiri vii ale trecerii Regelui pe acolo.

Monarhul s-a implicat direct în viața comunităților locale și a țărănimii nevoiașe, inițiind și conducând câteva mii de proiecte de infrastructură – fizică sau educațională – care au urmărit ridicarea standardului de viață al thailandezilor din mediul rural.

Regele Bhumibol deține câteva brevete internaționale de invenție pentru diverse dispozitive sau tehnici din domeniul agriculturii. Cine a călătorit prin Thailanda a văzut, de pildă, acele roți cu zbaturi care oxigenează fermele de creveți. Sunt una dintre invențiile Majestății sale, o soluție ieftină și practică pe care thailandezii au adoptat-o imediat.

A fost unul dintre primii lideri mondiali care au vorbit despre economia sustenabilă (sufficiency economy) și care au articulat proiecte în acest sens. Industria turismului, care actualmente contribuie cu o zecime la PIB, a pornit tot de la o inițiativă regală.

Regele Bhumibol nu a fost doar un politician strălucit, ci și un spirit renascentist, un promotor dar și un pasionat practicant al artelor (jazz-ul și fotografia) și al sportului (velismul, badmintonul și tenisul cu precădere). A iubit animalele, în special câinii, și a oferit adăpost multor maidanezi bolnavi. Preferata sa a fost faimoasa cățelușă Tong Daeng, căreia i-a dedicat și o carte.

Sigur, au existat și critici, cu precădere din zona liberalismului occidental. S-a discutat mult prin ziarele vestice despre crima de lezmajestate care a trimis o seamă de cetățeni – localnici sau străini – după gratii pentru părerile exprimate la adresa monarhiei. Monarhul însuși i-a grațiat pe mulți dintre ei și s-a exprimat public în mod repetat împotriva acestei legi. “Și regele greșește” spunea într-un discurs.

Rama al IX-lea a trecut la cele veșnice, nu înainte de a proiecta asupra poporului său acea calitate rară pe care a dobândit-o, păstrat-o și îmbogățit-o timp de șapte decenii: Majestatea.

Trăiască Regele.

UPDATE: un articol apărut pe 20 octombrie.

De citit:

Despre Royal Project.
O biografie pe scurt a Regelui Bhumibol.
Despre dragostea Regelui pentru câinii vagabonzi.
Discursul din 4 decembrie 1998 al Regelui.
Mesajul Familiei Regale a României la moartea Regelui Bhumibol.