Grecia, Pelopones 2008 (Ep. 2) – Mani, o lume de pe altă lume.

Dacă aș spune cuiva că Grecia e la aceeași latidudine cu Siria și la 300 de mile de Libia, mi-ar râde în nas. Nu zic, și mie mi-a venit să râd când am citit prima oară o chestie similară, într-o carte care vorbea despre Capul Tenaro, cel mai sudic punct al Eladei. Acum, că sunt aici, nu mai râd, pentru că e adevărat. Ce văd în jur aduce mai degrabă cu Nordul Africii sau cu aridul Orient Mijlociu decât cu Grecia pe care o știm cu toții, indiferent că am văzut-o sau nu. De fapt, din momentul în care am trecut Canalul Corint către Pelopones, trăiesc o senzație ciudată. Nu mă simt în Grecia în ciuda faptului că aud vorbindu-se și văd scriindu-se grecește ici și colo.

M-am trezit dimineață în Tolo, pe malul Golfului Argonic și eram absolut sigur că mă aflu ori pe o insuliță asiatică ori într-un port egiptean. M-au ajutat să-mi revin geografic o cafea grecească și o “kalimera” scrâșnită de Iannis, ospătarul. Că veni vorba de Iannis și de ospătari. Cu o seara înainte, trăsesem la aceeași terasă unde mi-am băut azi cafeaua și am auzit “kalimera”. Iannis a văzut cartea pe care o aveam cu mine și mi-a zis: “Mani? There’s where I was born. All the staff here was born in Mani”. Norocul călătorului. Voiam să pornesc spre Mani a doua zi, din două motive. Primul, cel pe care vi l-am spus deja: latitudinea. Pe cel de-al doilea îl descoperisem într-o carte cumpărată la plesneală din Nafplio, în urmă cu o zi. Din spusele autorului, un erudit britanic îndrăgostit de Elada, Mani era un loc magic dintr-o mie de puncte de vedere.

În clipa asta sunt în Porto Kagio, la 5 kilometri de capătul sudic al Greciei continentale. Așezarea (că sat nu pot să-i spun) constă din două terase și două pensiuni, grupate sub proprietatea a două familii rivale. Ar mai fi o a treia terasă la care nu merge nimeni pentru că aici, daca ți-ai luat cazare la Iorghos, la Iorghos trebuie să și mănânci. Ăsta ar fi singurul impediment. Aș vrea să spun multe despre Mani dar nu știu de unde să încep. Ştiu prea multe și prea puține ca să pot închega un articol ca lumea.

S-o luăm pe rând: de aici, din mica peninsulă izolată de munți de 2.500 de metri, a început Grecia modernă. După ce, timp de sute de ani, luminoasa Eladă s-a aflat sub ocupație turcească, un cap de familie și șef de clan din Mani a pornit mișcarea de eliberare, cam în același timp în care Tudor Vladimirescu făcea o treabă similară în Ţara Românească. Vladimirescul Greciei se numește Petrobey Mavromichalis și constituie un motiv de întemeiată mândrie pentru toți manioții. După ce-a eliberat Mani-ul de turci la începutul secolului XIX, întreg Peloponesul s-a răsculat și, sub comanda sau cu sprijinul lui, grecii i-au pus pe turci pe fugă pentru totdeauna, luându-și țara înapoi. Ca încununare a luptei de eliberare, câțiva ani mai târziu, Peloponesul își proclamă independența și se înființează prima Republică a Greciei cu capitala la Nafplio (despre care ați citit deja aici).

Promit să mă opresc aici cu istoria, deși e greu: în Mani (ca dealtfel în toată Grecia) totul e istorie. Şi invers. Să luăm de exemplu geografia, vinovată în proporție de 90% de evoluția și caracterul Mani-ului. Regiunea e izolată și divizată de un lanț muntos ucigător de înalt și de arid. Cu altitudini de peste 2.000 de metri și fără un fir de apă sau iarbă, Munții Taygetos au fost, milenii de-a rândul un bastion natural care a ferit Mani de intruziuni – maligne ori benigne – din lumea “de dincolo”. Am fost șocat să aflu că, până la finele secolului XIX, mare parte din Manioți credeau încă în vechii zei ai Greciei. Chiar și azi, creștin-ordodoxia locurilor e împănată cu elemente de “Legendele Olimpului”. Manioții cred în Iisus Christos și în Maica Domnului, dar cred în același timp că morții ajung în Hades (Iad) fiind transportați până acolo cu o barcă de amabilul luntraș Charon.