Grecia, Pelopones 2008 (Ep. 2) – Mani, o lume de pe altă lume.

Ca să simplific puțin lucrurile, Mani e Grecia aceea pe care o credeam dispărută odată cu Zorba Grecul. Grecia aceea cu pescari păroși și încruntați, cu bătrâne cernite ca într-un doliu permanent, cu soare mult și piatră și mai multă. Grecia în care familia e familie, bărbații sunt bărbați și femeile sunt femei. Anacronic, dar savuros. Ca să vă dau un exemplu, permiteți-mi să mă întorc la Iannis, ospătarul din Tolo (200 de kilometri mai la nord de aici). Iannis a lucrat în Canada (tot ca ospătar). S-a întors în satul natal, în Mani. Aici, a cunoscut o fată de care s-a îndrăgostit. Timp de 7 luni s-au întâlnit, au vorbit, s-au plimbat sub clar de lună, mă rog, cum s-ar zice “au fost împreună”. După 7 luni, Iannis a anunțat-o pe fată că trebuie să plece înapoi în Canada, să lucreze din nou. Cu câteva zile înainte de plecare, a primit o vizită. Cei 9 (nouă) frați ai fetei, manioți get-beget, i-au comunicat scurt și la obiect: “Iannis, frate, ne ești foarte drag dar, dacă nu o iei pe sora noastră de soție, nu prinzi avionul”. Astăzi, Iannis are o nevastă (pe care o iubește), 2 copii și 9 cumnați. “De ce nu te întorci în Mani, Iannis?” îl întreb. “Hm…prefer să nu vorbesc despre asta. Nevasta mea mă sărută în fiecare dimineață că am scăpat-o de acolo”.

Credeați că românii sunt misogini? Stați s-o auziți și pe-asta. În familiile maniote, copiii născuti băieți sunt numiți “copii”, iar celor născuți fete li se zice “fete”. Nu e vreo subtilitate de limbaj. În Mani, bărbații sunt valoroși pentru că pot mânui o armă și pot, astfel, apăra familia de dușmani. Femeile folosesc doar la făcut mâncare și copii. În Grecia n-a mai fost război de 60 de ani dar, cu toate astea, manioții continuă să-și construiască vile după principiul fortăreței: o unitate pentru locuit în viața de zi cu zi și un turn de apărare, în care familia să se poată refugia și lupta în caz de invazie.

Hai că m-am luat cu anecdotica și am uitat de geografie. Vorbeam despre munții de 2.500 de metri. N-ar fi o raritate geologică. Avem și noi, în Făgăraș. Doar că Moldoveanu și Negoiu se termină înspre Sibiu și Pitești, iar masivul Taygetos se termină în mare. Se prăbușește literalmente în Mediterana, născând coaste abrupte, golfuri minuscule și o mare curată ca un lac alpin. Priviți pozele.

Azi am mers de-a lungul coastei vestice a Mani-ului. Am coborât de pe șoseaua principală înspre fiecare cătun și am găsit mici comori în fiecare dintre ele. Marea e albastră ca în “Le Grand Bleu”. Băiețeii din sate își probează bărbația sărind în apă de pe vârful stâncilor. Pustiite de copii, cele câteva case care-au primit un nume de localitate și un semn “spre” te mai întâmpina doar cu două-trei pisici cu fețe de corsar. Altă chestie: acum sute de ani, manioții erau pirați de temut în Mediterana. Așa s-au ales inițial cu ostilitatea, apoi cu respectul și, în final, cu sprijinul Dogilor Veneției. Dimineață, când am plecat spre Mani, Iannis m-a avertizat: “Vezi ce faci acolo! În Mani nu e ca aici. Nu bei, nu te dai la fete, nu faci scandal, că îți fac ăia vânt de pe stânci!”. Urmându-i sfatul – în fond, știe el ce știe din moment ce nu se mai aventurează încoace – stau cuminte pe terasa camerei mele, într-una dintre cele două pensiuni rivale, beau mișelește un pahar de vin alb maniot și îi privesc pe băiețeii-copii locali, viitori războinici, cum joacă fotbal pe nisip și țipă că a fost offside. N-a fost.