Sahara 2007 (Ep. 6) – De la deșert la Atlantic. Taroudant. Essaouira.

După 10 zile petrecute prin munți și deșerturi, constituția mea de proaspăt european începuse să-și ceară dreptul la puțină civilizație. Trebuia s-o iau din loc. În acest scop, mai aveam 3 zile până la avion și o hartă Michelin a Marocului.

Unii spuneau să mă duc spre nord, să văd Fez și Meknes. Alții – să merg încă și mai departe, pe coasta Mediteranei, la Chefchaouen și Ceuta.

În stilul caracteristic, n-am ascultat nici de unii, nici de ceilalți și, într-o dimineață stearpă de ianuarie, am încărcat totul în mașină și-am pornit spre coasta Atlanticului. Voiam să văd Essaouira, pentru că-mi plăcea cum sună.

Am crezut că-mi va fi ușor să ajung până la Agadir și speram să pot face toți cei aproape 900 de kilometri de la Zagora într-o singură zi. Poate aș fi reușit, dar am întâmpinat următoarele mici inconveniente:

• O furtună de nisip care a durat o oră;

• O ploaie torențială urmată de un curcubeu;

• Un drum cu un singur sens prin munții Anti-Atlas, unde eram nevoit să claxonez înainte de fiecare curbă, ca să nu mă trezesc cu un camion peste mine;

• 180 de kilometri de ceață.

Cu tot antrenamentul, la capătul primei zile am oprit în Taroudant, rupt în două de oboseală și privind ușor cruciș de la concentrarea de peste zi. A fost cea mai tough zi de condus din cariera mea de posesor permis auto categoria B. Deci a fost groaznique.

Taroudant este un orășel vechi și drăguț, fostă capitală regală. Atât știu să vă spun, că n-am mai avut putere să ies să-l vizitez. Am oprit și am căutat cazare la un resort plin de turiști veniți cu haita.

În pofida celor 4 stele bătute în cuie pe frontispiciul resortului, am intrat într-o negociere cruntă cu recepționerul pe subiectul prețului camerei. Am reușit, după aplicarea unor strategii care ar face să roșească până și un român, să obțin un apartament de 220 de euro pentru numai 75. Şi asta fără să ameninț pe nimeni cu moartea. Am băut două beri și m-am culcat, după ce-am reparat instalațiile sanitare din ambele camere ale apartamentului. La una curgea chiuveta, la cealaltă era stricat plutitorul de la WC.

Deci nu mă întrebați de Taroudant, nu știu nimic, nu recunosc nimic, vă spun data viitoare când mă duc.

Cei 280 de kilometri până la Essaouira au fost un joyride față de ziua precedentă. După o primă sută condusă printre livezi și bostănării, am intrat pe centura Agadirului și am văzut Atlanticul. Ce priveliște grozavă pentru ochii însetatului! Plouase, bătea vântul și valurile păreau hotărâte s-o termine pentru totdeauna cu uscatul ăsta arogant. Erau înfricoșător de mari. Motiv pentru câteva trupe de nemți saă facă surf. Unii oameni reușesc să-mi depășească puterea de înțelegere.

N-am oprit la Agadir. O dată pentru că mă grăbeam să ajung la destinație căt mai era lumină bună de fotografii. Şi-a doua oară pentru că mirosea de la o poștă a bâlci turistic. Agadir e Mamaia Marocului și nici măcar cutremurul groaznic din anii ‘60 n-a putut schimba asta. Îl găsiți în ofertele agențiilor de turism, în pachete intitulate sugestiv “Marocul, civilizatie și fascinație” sau “Maroc: Tradiție și Modernitate”. Începând de la…prețul nu include…transport cu autocarul.

Am ajuns în Essaouira pe la 3 și jumătate. Cerul se mai limpezise, vântul se mai potolise și doar valurile, bătând orașul din toate părțile, aminteau de furtuna care trecuse pe-aici.

De cum am depășit semnul de intrare în oraș, mi-am dat seama că făcusem o alegere bună. Pentru că Essaouira nu seamană cu nimic din ce-am văzut în Maroc. N-ai să mai vezi eternele clădiri bolovănoase de culoarea furtunii de nisip. Nici negustorii care trag de tine disperați. Nici nesfârșitele tajin-uri și couscous-uri. Dar nici larma, forfota, mizeria și pseudo-occidentalizarea din Marrakech.

Aici cladirile sunt albe, cu ferestre albastre, magazinele sunt curate, cochete și cu preț fix (majoritatea), restaurantele îți oferă de la scrumbie și langustă proaspete la mâncăruri franțuzești și…pizza!!! Oare e nevoie să spun că am mâncat una întreagă în 10 minute?

Multe dintre stabilimentele din vechea medină sunt ținute de europeni (francezi, italieni, spanioli și englezi), de unde și bogăția ofertei. Turiști – am văzut, dar mult mai puțini decât în Marrakech sau Ouarzazate. Locuri mișto unde să stai și să privești apusul cu un pahar de vin bun în față – la discreție.

M-am cazat la Al Fath, un hoteluț decent, mai mult înalt decât lat. Pentru cei 40 de euro pe noapte, camera mea era mică și curată, dar fereastra dădea către ocean și către câteva sute de pescăruși. Alături, pe terasa clădirii vecine, ființa pe timp de noapte un bar surprinzător de elegant unde aveai muzică live, cocktailuri fine și wi-fi la discreție.

Ce mi-a plăcut la Essaouira:

• dramatismul amplasamentului, cu valurile bătând la poarta cetății din toate părțile

• aspectul surprinzător de oraș mediteranean care n-a mai suportat Europa și s-a mutat în Africa

• curățenia (raportat la restul Marocului)

• calitatea și cantitatea ofertei de cazare, mâncare și shopping

• prețurile de la magazine: transparente și sensibil mai mici decât în Marrakech

• caracterul curat, nealterat de turism.

Ce nu mi-a plăcut la Essaouira: că n-am putut să stau mai mult.

A doua zi dimineaţă am urcat din nou în mașină, l-am păcălit pe băiatul de la parcare că stătusem acolo doar o oră și am pornit să rezolv și ultimii kilometri ai turei în Maroc. Nu știu alții cum găndesc, dar eu mă mai duc o dată. Vă tentează?

Cum se ajunge la Essaouira:

București – Marrakech cu EasyJet, Alitalia sau Iberia, apoi cu autobuzul (sau taxi-ul, pentru cine se respectă). Între Marrakech și Essaouira sunt circa 170 de kilometri, iar drumul durează 3-4 ore, că e aglomerație în suburbiile Marrakech-ului.