Sahara 2007 (Ep. 4) – O zi frumoasă în Sahara.

N-o să pretind acum că am fost în toată Sahara. Am văzut doar o parte mititică, al cărei mare avantaj e că oferă condiții de supraviețuire.

După ce m-am cazat frumos la hotelul “Les Portes du Desert” și am postat primul articol, mi-am spus că trebuie să încerc să văd cât mai multe. Ştiți voi… să fac poze, să adun informații, că doar de-aia mă duc în vacanță.

Am negociat dur timp de o oră cu gazdele mele prețul unui tur de o zi cu Land Rover-ul prin toată zona. Până la urmă, am bătut palma la prețul de 70 de euro pentru 4 persoane. 4 pentru că, dați-mi voie să mă mândresc, la tura din Maroc am avut primii tovarași de AmazingRace.ro: un cuplu de olandezi bogați care au vrut să le organizam noi vacanța de iarnă. Vă garantăm că le-a plăcut.

Palma fiind batută – la un preț indecent de mic – a doua zi dimineața ne-am luat micul dejun la piscina și, la 9 și jumătate, am pornit în jurul Erg Chebbi să vedem ce era de văzut. Iată, deci, ce e de văzut. Fasten your seatbelts: e un articol lung și denivelat.

1. Vulpea deșertului

Un animal mititel și drăguț, cu față de pisică, pe care am întâlnit-o la marginea drumului, în brațele unui băiat. Băiatul – afacerist de mic – îți dădea voie să faci poze cu vulpea dacă-i scăpai și lui câțiva dirhami. I-am făcut poză, facem dirhamii juma-juma, ok?

2. Satul african. Veniți din Tumbuctou.

La câțiva kilometri sud de Merzouga se află un sătuc întemeiat acum 40-50 de ani de malinezii veniți pe ruta vechilor caravane. Locuitorii satului au trăsături tipice Africii central-vestice și își păstrează vechile tradiții cum pot și ei.

Pentru a adaugă culoare (la propriu și la figurat) satului, un grup de muzicieni negri face rezidența în acest sat și îi întâmpină pe puținii vizitatori cu ceai cald și cu muzică din Mali.

După ce-am ascultat muzică, am băut ceai și am făcut poze, a fost rândul meu să ofer ceva. Am luat special din țară pungi de bomboane și creioane, pe care am avut acum ocazia să le ofer copiilor din sat. Din păcate, n-am apreciat corect numărul copiilor, așa că n-am putut să le dau fiecăruia decât un creion și câte două ciocolăți mici. Data viitoare iau mai multe.

3. Copiii căutatorului de onyx

Am plecat de la africani și-am luat-o de-a dreptul prin pustia pietroasă și uscată. Şoferul ne-a făcut câteva demonstrații de condus off-road (mai degrabă no road), dându-ne cu capul de toți pereții Land Rover-ului și atrăgându-și porecla de “Crazy Blue Man of Morocco”. I-a plăcut atât de mult că a râs tot restul zilei.

Ne-am dat jos din mașină în mijlocul unui peisaj bizar, care mi-a amintit de excursia de pe Marte (nu, n-am fost încă acolo, dar așa îmi imaginez că o fi). Stâncă, stâncă, stâncă și în stâncă, niște gropi adânci. Foarte adânci: 40 de metri. Iar pe buza hăului, 3 copii vindeau pietricele. Dintr-una din gropi, se auzea un târnăcop lovind. Tatăl celor 3 era jos și săpa după onyx-ul care mai rămăsese în această fostă exploatare, secătuită și închisă de francezi cu ceva ani în urmă.

Am cumpărat de la copii două minerale (unul verde și unul albastru – foarte frumoase) și am plecat. Fetița cea mare, care s-a ocupat de negociere, nu avea mai mult de 16 ani, dar părea de o vârstă cu deșertul. E grea viața în Sahara. Noroc că am descoperit câteva bomboane rămase în traistă și am făcut-o, pentru 5 minute, mai dulce.

4. Satul abandonat. Ceai în Sahara.

Exploatarea mineralelor a fost și rămâne o industrie importantă în Maroc. Munții de aici, săraci în viață, sunt bogati în minuni minerale.

Satul abandonat a rămas pustiu după ce exploatările franceze din zonă și-au închis porțile, iar oamenii n-au mai avut de lucru. Locul e literalmente pustiu. Singurii locuitori sunt 3 soldați din armata regală care au reparat o ruină și stau aici ca să păzească granița. Algeria e la 50 de kilometri distanță și, în zona asta pustie, se petrec destule treceri ilegale.

Cum stăteam așa, în “centrul” satului pustiu cu aparatul de gât, aud o voce strigându-mă în franceză “Monsieur! Monsieur!”. Era unul dintre soldați. M-am gândit instantaneu că vrea să mă certe că fotografiez ceea ce, până la urmă, era un obiectiv militar. S-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă nu m-ar deranja dacă, împreună cu prietenii mei, aș dori să beau un ceai în baraca lor.

Şi am băut ceai cu grănicerii marocani în mijlocul pustiei, lângă frontiera cu Algeria. Şi am mâncat prăjiturele. Şi am vorbit, folosindu-ne la maxim (și noi și ei) franceza învățată în școală. Cei 3 soldați stau aici câte 2 ani, cu permisii de câte 10 zile la fiecare trimestru. Căsuța lor, cea mai înstărită din satul ruinat, era săracă, dar curată.

Deși viața lor era departe de idealurile vestice (și chiar și de cele marocane), nu s-au plâns. Nu le plăcea în deșert, departe de familiile lor – unii aveau copii mici – dar își asumau cu mândrie rolul de paznici ai acestui loc, pe unde trec doar vântul și algerienii sătui de viață. Ne-au spus o vorbă pe care v-o redau, pentru că mi s-a părut foarte frumoasă:

“Le desert est beau pour trois jours…pas pour toujours”.

Nu și-au dorit nimic de la noi. N-au cerut nimic, n-au acceptat nici măcar o țigară. Aveau o casă, își doreau să fie gazdele cuiva. Am avut norocul să fim noi aceia. Să trăiți, ostași!

5. Bătrânul cu două țări și fata fără niciuna

The Crazy Blue Man of Morocco, mândru de porecla nou dobândită, ne-a smuls din sat și ne-a propulsat, cu 100 de kilometri la oră, mai departe prin deșert, până la locul numit “tabara nomadă”.

Ca să ne definim bine termenii: tabara consta dintr-un cort și un bordei din chirpici. Şi nu era singura. Mai erau câteva astfel de așezări unifamiliale răspândite printre pietre, la distanțe de cel puțin o milă una de alta. Nomazilor le place să aiba mult spațiu vital.

Stăpânul gospodăriei, un bătrân de 70 de ani, stătea într-o rână rezemat de bordei și se uita printr-un binoclu. Își supraveghea dromaderii, trimiși de unii singuri să-și caute un fir de iarbă comestibil.

“Înainte trăiam mai încolo, chiar pe graniță, dar veneau algerienii și-mi furau animalele” zice el în berberă (tradus de șoferul nostru nebun) “De-aia m-am mutat aici. Dar, din când în când, mă duc înapoi. Împachetez ce am, urc totul pe cămilă și mă duc până în partea algeriană. Dorm acolo câteva nopți, împachetez iar și mă întorc”.

Asta apropo de bunicii noștri care, la 40 de grade afară, stau în grădină și plivesc roșiile sau sapă via. Reflexele cu care ne naștem mor odată cu noi, dacă n-avem cui le imprima.

Înafară de căsuța de lut și de cățiva dromaderi, averea bătrânului constă în niște găini slăbănoage care ciuguleau – mă întreb ce – prin nisip, un car de cârpe așezate la soare și o nevastă grasă. Copiii plecaseră la oraș, în Merzouga. Mai târziu am aflat și de ce șoferul nostru oprise aici și nu la ceilalți nomazi. Omar, șeful de la “Les Portes du Desert” era însurat cu fata moșneagului.

Îl întreb pe bătrân la oha: “Oferiți cazare aici?” Zice: “Da, uite cortul ăla acolo, poți să vii să dormi când vrei în el” “Nu așa…cazare-cazare!” “Aaa…vrei să plătești? 100 de dirhami pe noapte” (10 euro în banii noștri). I-am dat 100 de dirhami în avans, pentru noaptea în care mă voi rătăci prin Sahara și voi avea nevoie de adăpost.