Sahara 2007 (Ep. 4) – O zi frumoasă în Sahara.

Dând să plec, arunc o privire spre “cortul-hotel” și văd înăuntru o mogâldeață încotoșmănată. Mă uit mai bine și înțeleg șocat că cineva chiar se cazase acolo. Mă apropii. O tânără cu trăsături asiatice împletește un fular.

Zic: “Salut…vorbești engleză?”

“Da”

“De unde ești?”

“Din Tokyo”

“Aaa???? Adică din Tokyo, din Japonia?”

“Da”

“Şi ce faci aici?”

“Stau.”

“De când?”

“De două săptămâni.”

“Cum ai ajuns în locul ăsta?”

“Am trecut pe-aici, mi-a plăcut și l-am rugat pe domnul de acolo să mă lase și pe mine să stau o vreme. Dorm aici, mănânc ce mănâncă și ei, ne înțelegem prin semne, că nu știu nici franceză, nici arabă”.

“Şi mai stai?”

“Da, câteva zile. Pe urmă plec mai departe. Văd eu unde.”

“Sayonara.”

“Sayonara.”

Şi-am plecat.

6. Puțină oază

Am pornit mai departe – era deja 3 după-amiaza – spre mica oază unde cămilarii își adapă animalele. Un lucru care m-a uimit în toată tura asta marocană, și pe care l-am regăsit și aici: fiecare firicel de apă e folosit cu maxim respect și cu o inteligență admirabilă.

Oaza trăia dintr-un fir de apă mai subțire și mai slab decât ce curge la robinet la etajul 10 al unui bloc din Berceni. Firicelul ăsta reușea să hrănească două duzini de palmieri – în care trăiau păsări – și o mică grădină aparținând nomazilor din zonă. Cursul de apă era canalizat spre un rezervor subteran (pentru a evita evaporarea) și apoi recanalizat, cu rândul, la fiecare parcelă, timp de câte 5 ore. Sistemul ăsta de irigație este comun în oaze, unde singura sursă de apă trebuie să hrăneasca zeci sau sute de suflete.

Mi-am promis să nu mai las niciodată apa să curgaă aiurea la baie.

7. Depoul de camile și căutarea unui drum.

Porniserăm deja înapoi spre bază când, pe marginea drumului care nu exista, am văzut o îngrămădeală fără sfârșit. Peste 100 de dromaderi dormitau pe nisip, sub privirile proprietarilor.

Am crezut că e un târg de animale și i-am cerut șoferului să oprească și să-mi spună ce e de fapt. Era un “depou” de dromaderi; locul unde animalele se odihneau după o zi de muncă (în cazul de față, după o zi de cărat în spate vizitatori). Cele 100 de animale blânde și obosite profitau de ultima rază de soare dinaintea nopții reci și, lipite cu boturile de nisip, trăgeau la aghioase.

“Mâine vine un grup mare…Spanioli…Fac o jumătate de zi de tură prin Erg Chebbi și pe urmă pleacă înapoi la Ouarzazate.”

Drumul meu, așa cum mi-l doresc, e undeva între japoneza rezidentă în pustiu și suta de turiști care adulmecă Sahara și pleacă.

8. Meci amical. România-Maroc 0-1.

Am reintrat pe șosea. Era aproape noapte. La marginea drumului, pe un câmp, 50 de copii ne făceau disperați cu mâinile. Ştiau că Land Rover-ul înseamnă turiști străini și că turiștii străini înseamnă bomboane, creioane sau ceva gologani.

Nu mai aveam nici bomboane, nici creioane, dar cumpărasem din Marrakech o minge de fotbal și o luasem în portbagaj pentru situații neprevăzute (viața m-a învățat că trebuie să ai întotdeauna o minge de fotbal la tine).

Am oprit mașina, am coborât și le-am spus copiilor care mă priveau plini de speranță:

“Je n’ai pas de caramelles! Je n’ai pas de crayons! Mais…j’ai quelque chose d’autre!”

Am scos mingea din mașina și i-am dat un șut de-am înălțat-o până la lună. Pe urmă, împreună cu cel mai mare dintre băieți – cred că avea 15 ani – am făcut echipele.

Așa a avut loc primul meci amical România-Maroc din deșertul Sahara. Terenul – acoperit cu gudron și nisip de cea mai bună calitate – s-a prezentat impecabil. Publicul – 25 de fetițe care nu jucau, că erau fetițe – a fost cel de-al doisprezecelea jucător. Arbitrul – obiectiv și imparțial – vântul de seară.

Am dat două pase în adâncime care s-au soldat cu șuturi pe poartă. În minutul 10, am primit o pasă ideală în fața buturilor adverse (două pietre), dar am irosit-o cu nonșalanță șutând în portar. Două minute mai târziu, pe contra-atac, adversarul a deschis scorul în uralele publicului și ale câinilor din satul vecin.

M-am cerut afară, pe motiv de oboselă (îmi scoseseră sufletul din mine). Am fost transferat până la mașină de câteva zeci de suporteri în delir.

Undeva, în sufletul meu, deți ratasem o ocazie și adversarul conducea cu 1 la 0, m-am simțit învingător.

Am ajuns înapoi la hotel după apus. La bar, cămilarii beau ceai, băteau în tobe și cântau pe limba Saharei. I-am ascultat până când s-a făcut atât de târziu încât azi devenise deja mâine.