Mauritius. Un continent mare cât o insulă de mic.

Și au făcut și aceștia schimbări și stricăciuni, iar stăpânii s-au tot perindat unii după alții și mai târziu s-au pocăit și au început să dreagă ce stricaseră și-or mai continua și mâine. Și fiindcă oamenilor cu autoritate nu le place să lase lucrurile nelămurite au încercat să-i dea locului un nume.

Și într-un final i-au zis Mauritius. Sau Maurice. Sau Moris. Sau मॉरिशस.

Nici nu se putea altfel. Continentul acesta este un turn Babel. Și, în același timp, o insulă. Soarele, vrând-nevrând, trebuie să fie unul pentru toți. Măcar la nivelul aparențelor.

Așa-i că nu știai legenda? Nici n-aveai cum. Am secretat-o eu acum, la un cocktail. Poate Mark Twain o să cârcotească un pic pentru ideea inspiratoare, dar el e un bun de patrimoniu universal, nu se bagă în târlă cu niște internauți (i)responsabili pentru moartea culturii clasic-elitiste.

Ghidurile turistice spun.

Spun că Maurice îți oferă un melanj seducător de multiculturalism, peisaje mirifice, plaje strălucitoare, ape limpezi și shark-free, corali, prijej de mișcare, plante și animale rare, crâmpeie bine conservate de viață colonială și relaxare lenevoasă cu miros de cari și gust de rom și de bere.

Tot ele, ghidurile, spun că Maurice, ca și Seychelles, este un paradis al resorturilor de lux, o Nirvana a lunaticilor de miere cu dar de nuntă exprimat în salarii brute anuale, cu butler personal, cu maxilare care să mestece pentru tine și cu organe care să excrete în locul tău. Nu că asta nu mi-ar plăcea din când în când (doar strugurii sunt acri), dar n-am avut prilejul. O să aprofundez altădată, pe site-urile agențiilor de turism. Și eu caut. Sponsor!

Revenind cu picioarele pe pământ – și cu ochii ațintiți în laguna din față – ce-ți poate oferi de fapt Maurice?

În loc de bun venit.

Aeroportul din Mauritius nu miroase a condimente. De fapt nu miroase a nimic. Pare nou, scos din cutie. Podeaua e tapetată cu mochețoaie imense care te duc cu gândul la achizițiile publice ale ministerelor noastre cu buget de criză.

Spre deosebire de La Reunion, unde intri doar cu buletinul, Mauritius e stat independent. Vii cu pașaportul și obții viza la intrare, asta după ce completezi niște formulare în care declari: ce cauți pe-aici, unde te duci, la cine stai și cât, în ce poziție și de ce, dacă tușești, dacă ai febră sau de gând să o faci aici, la ce număr de telefon poți fi găsit – tu sau cei care te au în grijă -, dacă părinții tăi s-au dat pe planșă (că gheață nu au) și de ce.

Exagerez, bineînțeles, m-am obișnuit la noi, în țară, în Europa, cu buletinul. Dacă faci ca mine și nu treci adresa corectă a lui bed&breakfast mai aștepți. Adresa asta nu există. Noroc că telefonul e corect: “Alo, da, au rezervare la noi, dați-le drumul, domnule ofițer, îi așteaptă soțul meu la ieșiri.” Bine, fie, dubioșilor.

Soțul-gazdă e jovial, arhivorbăreț și plin de bunăvoință. În franceză, în viteza a patra. Pensiunea lui e la o zvârlitură de băț de aeroport, în linie dreaptă. Un sfert de oră cu mașina. Volan pe dreapta. Noi n-avem nimic cu franceza atâta timp cât se vorbește rar.

“Acasă”. O grădină imensă plină de flori, cu cărărui pavate, piscinuță, obiecte decorative, șezlonguri și copăcei. Cinșpe pe cinșpe. Nu mă contrazice că mă enervez. Am spus imensă și așa e. Ești în microuniversul Mauritius, se discută la altă scară. Pe masă șed două beri de bun venit. Berea din Maurice poate face orice surată europeană să se scurgă în țărînă de rușine. Ce bine că Maurice e departe de noi. O tentație în minus.

Instructajul “la locul de muncă” predat de gazda din Point d’Esny e diferit de cel din Reunion. O diferență ca de la o colonie la o țară stăpână pe propriul destin. Mici avertismente.

– Aici totul se negociază (ei, nu chiar totul, am constatat ulterior). Mai alez taxiul, mama și tată turistului nealiniat la cinci stele și fără mașină închiriată. Partagé ou non-partagé.
– O listă succintă de prețuri “corecte”.
– Pe plajă sunt “mici crabi” care se furișează atunci când nu ești atent și-ți “ciupesc” tărhatul.
– Portofelul e o țintă în piețe pentru cei care exersează prestidigitația pro bono.
– Șoferii de taxi închiriați cu ziua te duc la shopping la la masă în locuri din care-și trag comision pe cheltuiala ta. Etc.

Ca să fie clar de la început, să nu avem surprize, mie-mi place să fie turistul avizat, încheie gazda. Enjoy.

Am stat opt zile în Maurice. Am fost în piață și la plajă (ce-i drept ne-am scăldat cu rândul), am fost cu taxiul, în magazinele aglomerate, ne-am plimbat cu biciclete de împrumut pe care le-am părăsit cu orele la intrarea în cârciumi, am căscat gurile politicos la magazinele taximetriștilor și am cumpărat de unde am vrut noi, nu de unde ne-au îmbiat ei. A fost plictisitor. N-am experimentat senzații tari.

Furnicarul Maurice.

Maurițienii de pe plajă trec pe lângă tine zâmbind și-ți dau binețe ca la noi la țară. Sau ca la Oslo. Te întreabă de unde ești și dacă, evident, nu ești italian. Unii știu să zică România. Cu â din a. Români n-au prea văzut la față. Parcă, la un moment dat, a fost pe-aici careva din zonă, din Slovacia, care făcea business.

Conversație. Dacă e bine aici, ça va, ça va, dacă nu vrei să cumperi un suvenir-autentic-lucrat-cu-mânuța-proprie-din-materiale-naturale-fie-ele-coral-sau-os-de-pește.

Nu-vrei? Scuze-că-te-am-deranjat.

Un bunic alb, francez retras la pensie, care plimbă la fiecare asfințit cu bățul în mână trei căței bezmetici, a fost prin ’90 la București. A văzut Casa Poporului și s-a mirat, apoi a vrut să vadă mormântul lui Dracula de la Snagov dar nu era nicio barcă să-l ducă acolo. Și iar s-a mirat.