Mauritius. Un continent mare cât o insulă de mic.

Mauritius are una dintre cele mai dinamice economii în cifre seci, statistics-like, și este fruntașă pe ramură în Africa de care cică ar ține geografic și geopolitic. N-am fost în Africa de după Ecuator încă, așa că n-am înțeles de ce. Cred că nici atunci când oi ajunge pe-acolo (optimistule care sunt!) n-o să înțeleg.

Maurițienii nu primesc ajutor de șomaj, iar asistența socială vine doar dacă ești vechi la buletin sau handicapat. Statul, spune taximetristul nostru închiriat cu ziua, suportă de la buget toate cultele și asociațiile culturale etnice. Politicienii sunt hoți.

Mauritius e mai tare decât România pentru că are o bucată de autostradă cu trei benzi pe sens iar drumurile, deși pe ici, pe acolo sunt ușor denivelate, nu au gropi. Pe insula-continent cea mai tare mafie e cea a taximetriștilor, care nu plătesc nici un fel de impozit și nici vreo taxă la cumpărarea mașinilor.

Taxele pentru bunurile de import considerate de lux ating valori exorbitante pentru că obiectele cu pricina nu sunt esențiale pentru trai și importul lor necesită valută. Orezul, în schimb, deși e adus din străinătate, e ieftin și se vinde la orice piață din saci mari de rafie.

Din banii pentru un pachet de țigări – același preț ca la noi acasă – un localnic își poate hrăni familia o zi întreagă. În Point d’Esny și în învecinatul Blue Bei, vezi la stradă vile fastuoase de unde câteodată apar limuzine și fițo-jeepuri.

Piața mare săptămânală, talciocul acela cu care ești deja familiarizat din Reunion, arată altfel și se poartă altfel în Mauritius. Ocazional te mai trage unul de mânecă. Piața nu e aruncată pe stradă, ci organizată a la “Europa” (cea de la marginea Bucureștilor). Dacă vrei să vezi adevăratul Orient – nu imitații turcești – dă o raită prin Mahebourg și minunează-te.

Kilometri de metraje pe o singură tarabă, așternute într-un vălmășac amețitor de culori. Sunt fabricate aproape sigur în conformitate cu teza de doctorat a Coanei Leana, cea cu polimerizarea stereospecifică a izoprenului. 4234 de perechi de țâțe pe o singură foaie de ușă, cu zdrăngănele sau fără, cu sclipiciuri sau fără, toate la un loc. 1526 de blugi, în total mai ieftini decât un portofel de firmă. Chiloți parașută. Cămăși la kintal, tricouri plasticoase care miros a transpirație încă din fabrică, zdrăngănele, zorzonele, plăcințele, ace, brice și batice. Mai vrei?

Ia, că ai de unde. Probabil Brad “Tedoo” e plictisit demult de peisajul ăsta. Eu nu, deși bazarismul nu e pasiunea vieții mele. Căutăm un prosop de plajă. Doar două tarabe oferă așa ceva. Și toate produsele sunt imprimate cu Dodo. Bine, bine, dar de ce scrie pe ele în engleză?

Copiii sunt la școală. E iarnă, la 6 se întunecă. La ora prânzului sunt aproape 30 de grade, iar școala cu aer necondiționat își ține, impudic, ferestrele deschise. Prin ele auzim copiii cântând lecția. În pauză ies pe faleză. Poartă uniforme, se joacă și mănâncă prostioare.

Fără limbă oficială.

La școală se predă în limba creolă. Creola de Maurice,  un pic alta decât cea de Reunion și un pic și mai alta decât cea din Antilele Franceze. Există pe net dicționare, pe insule și căprării.  Creola, însă, nu este limba oficială în Maurice. Nici creola, nici vreo altă limbă. E firesc, știe oricine că ditamai continentele nu pot avea o singură limbă oficială. Cu excepția Australiei. Ergo, la logica de bun simț, Australia nu este un continent, ci o amărâtă de insulă.

Parlamentul maurițian are ca limbă oficială engleza pentru că s-au “liberat” de la ei. Dar, domnule senator, puteți vorbi liniștit și franceza în plen, nu vă oprește nimeni. Pe-aici toată lumea vorbește limba lui Voltaire ca pe apă, iar pe cea a lui Milton mai poticnit.

Pe lângă cele două, predate în orice școală, statul dezbate introducerea unei limbi străine obligatorii. Să fie germana? Să fie italiana? Națiunea trebuie să se înțeleagă cu turiștii dar nu așa, cu strâmbături și dat din mâini. Națiunea trebuie să priceapă ce vor turiștii, să-i facă să se simtă bine, să dea oamenii banul și reclama gratis. Nu-i greu de ghicit de ce atâta preocupare pentru asta. Scrie și pe Wikipedia. 45% din PIB vine de la turism, mare parte pe durat sezonului de vârf, noiembrie-ianuarie.

Copiii mai mari, sau cel puțin unii dintre ei, au alte priorități. Gazda are două odrasle. Fata s-a făcut pilot de avion și lucrează în Africa de Sud, că acolo există mai mult aer pe orizontală. Băiatul a studiat management hotelier și e între două slujbe. Are un prieten medic rezident în Africa de Sud care vrea să devină chirurg și să se întoarcă acasă.

Cei mai mulți copii se fac contabili, dacă are cine-i ține la școală, lucru care cere mari sacrificii părintești. Amfitrionul nostru nu și-a mai luat concediu de 10 ani. Taximetristul, tată a cinci copii, a fost odată, mai demult, în Anglia, în vizită la frate-său. Ceva oribil, e mult mai frumos aici, unde pot să muncesc non-stop dacă vreau. Femeile stau mai mult pe-acasă.

“Enn Pei, Enn Nassion, Enn Destin”

Pe zidul unei școli văd acest graffitti îngrijit, aproape ca în creola de România. Cu țara ne lămurim repede. E bine delimitată de bariera de corali. Mai sunt câteva insule în depărtate, deopotrivă bine delimitate de barierele lor. Una dintre ele cârâie a independență, dar fără substanță. Destinul nu e lesne de ghicit, tot din cauza barierei de corali. Dar ce mă fac cu nassionul, că m-am născut între Carpați din Tata Traian și Mama Decebal sau invers și n-am asemenea repere poligame?