Mauritius. Un continent mare cât o insulă de mic.

Păi vreo două treimi sunt hinduși sau pe-acolo. De restul creoli (ca rasă, nu ca limbă) și chinezi. Francezi puțini, dar influenți, ca gazdele noastre. El, pe lângă pensiune și restaurant, prestează și consultații financiare. Maurice e paradis fiscal. Nu se întreabă, nu se spune.

Prin casă foșgăie două menajere creole. Dacă le întrebi de stăpâna casei te roagă să aștepți până o cheamă pe “Madame”, o femeie cochetă și bine care se duce săptămânal la sala de fitness. Madame are un papagal pe care-l poartă pe umăr permanent, inclusiv atunci când e la volan, în speranța că într-o zi pasărea va învăța să vorbească.

Noi stăm în sud, perla turiștilor de sub cinci stele. În nord e capitala – Port-Louis- același model replicat în lumea întreagă: nordul dezvoltat, aglomerări urbane, un tentativă de parc industrial “verde”, un fel de Sillicon Valley al Oceanului Indian. Îndrăzneață idee.

Criză. Clădiri sticlă-și-beton în mare parte neocupate. Multe mașini și blocuri. Hipodrom, promenadă și mall. Fortăreață. Mahalaua de Mahebourg unde totul se reciclează. Canapelele desfundate devin dormitoare în aer liber pentru găini, ca în filmele lui Kusturica. O închisoare pe marginea drumului. Multe locuri? Nu, vreo doișpte. Mai sunt și altele? Două sau trei.

Enn Nassion? Încep să cred că da. Vine ea și națiunea. Mai repede decât în Europa, chiar dacă mai târziu. Cică vreo trei sferturi din ei vorbesc creola, inclusiv acasă. Mă stric de râs gândindu-mă la toți indienii aceștia care vorbesc – nativ! – o franceză pocită. Clase sociale? Unde nu sunt? Religii diverse? Care e problema?

Indianul își arde morții la marginea șoselei cu voie de la primărie. Și se duce să se roage la templul de la Grand Bassin, într-un cadru natural mirific, printre maimuțe care forfotesc obraznic peste tot, cu statui ușor megalomane, dar impresionante. Alte temple hindu împart aceleași străduță cu moscheea, cu templul chinezesc, cu biserica catolică și cu cea adventistă de ziua a șaptea. De alte zile nu am văzut. Taximetristul nostru, indian și ele, ține Coranul la îndemână ca să-și omoare timpul.

Cândva, Maurice a făcut parte într-un fel din Europa. Napoleon a înregistrat aici prima și ultima lui victorie navală, în fața englezilor. Care s-au răzbunat ulterior punându-l pe corsican la popreală și trăgând Mauritius pe spuza lor. Un bonus printre multe altele. Mai către zilele noastre, britanicii și-au rupt o bucățică de moșie și le-au dat-o americanilor: Diego Garcia, o sperietoare pentru armatele Răsăritului.

Ceva nu înțeleg, totuși, nici să mă pici cu ceară. Prezența englezească se reduce la prizele anapoda și la mersul aiurea, pe partea greșită a drumului. Mă uit tot timpul în dreapta, să nu mă calce vreun Rover, vreo Toyotă. În rest, nicio urmă de Albion.

Enn Destin? La fel ca la noi, trebuie să și-l facă singuri. Mai greu, că bariera de coral e atât de aproape încât trebuie să-și clădească o soartă mică și compactă. Altfel le-o papă rechinii.

Ce-i place turistului în Maurice.

În lagună îi place. Eu n-am lagună la mine acasă, nici corali. M-am bucurat de ele în Reunion. La St-Leu și nu numai reciful era mic și aproape de mal. Noaptea dormeai legănat de foșnetul valurilor care se mângâiau de el. În Pont d’Esny, la distanță, valuri mari cât casa spumegă necontenit într-un zbucium cu mesaje ucigașe pentru momâile de pe nisip. Fără efect. Vuitetul lor, filtrat de cei 200 de metri distanță, ajunge până la mine ca un tors de mâță.

În Reunion s-au văzut rechini, în Maurice s-a auzit de ei, dar Jaws și A Shark’s Tale nu s-au turnat aici. Nisipul, de un alb orbitor, îți oferă gratuit, din loc în loc, bijuterii ready-to-use sub formă de cochilii și coral pietrificați, fin filigranați. Trebuie doar să le faci o gaură prin care să treci o ață, un lănțișor. Soarele se culcă în grabă dincolo de aeroport, printre dealuri, și răsare deasupra norilor vălătuciți care lenevesc pe creștetul oceanului.

Turistului îi plac comoditatea, peisajele fotogenice și jocul de-a mura în gură. O excursie cu catamaranul prin insulițele din lagună e exact ce-i trebuie dumisale. Peisajele îi aleargă prin fața ochilor, păpica e servită, uite lotca și muntele din fundal, uite cascada buclucașă, iaca farul, iacă locul unde poți face parasailing opțional, uite insula cu baruri, loc de bălăceală și suveniruri cu aromă identic naturală de broască țestoasă și…altceva mai nimic.

Ba nu, uite și ploaia cu spume, dar acesta nu este decât un accident menit să te înveselească pentru că, în afară de apă, acum plouă și cu rom sub copertină. E a treia oară când particip la acest ritual modern și nu încetez să mă mir că îmi place în continuare. Turistul de mine…

Coral egal snorkeling. Băieții aduc pe  punte un lighean plin de ochelari și muștiucuri trompoțite. Dar în Mauritius am putut face snorkeling fără să mă ud pe scăfârlie. Dimineața, pe răcoare, când apa e mai limpede, când vezi și firul de nisip de pe fund și nu-ți dai seama la ce adâncime stă, când nu adie nicio boare, te bagi încetișor în apă – până la brâu, nu mai mult – și-i veazi acolo, la picioarele tale, peștișori multicolori, aparent fragili, împodobiți ca niște domnișoare de onoare la nunta Pământului cu Marea.

Mauritius-insula încă nu s-a împăcat cu condiția de continent. Pe vremuri făcea notă discordantă față de tot restul lumii, cu plantele și viețuitoarele ei fără seamăn pe mapamond. Păstrătorii unui Maurice neîntinat, legat în continuare de lighioanele și flora sa endemice, unice într-o lume tot mai săracă în unicate, încearcă să resusciteze acest suflet printr-o serie de rezervații naturale.

Mă zgâiesc la clorofilă.

La Île aux Aigrettes, o palmă distanță de țărm, nu vezi Aigrette, dar poți avea plăcerea să dai peste liliacul baban, endemic, peste șopârla locului, peste porumbelul roz, peste Aldabra, un elefant al țestoaselor în libertate, peste abanosul cu scoarța albă și inima neagră a cărui istorie te face să te rușinezi când vezi o claviatură de pian peste făpturi vegetale, mișunătoare sau zburătoare al căror număr nu depășește câteva sute și care-și datorează supraviețuirea urmașilor celor care aproape le-au exterminat.

Un grup de entuziaști fac de gardă la rezervație în schimburi care durează câteva săptămâni bune. Île aux Aigrettes nu e singurul astfel de loc.