Mauritius. Un continent mare cât o insulă de mic.

În Vallée de Ferney, o minunată plimbare lejeră te duce, printre copaci și arbuști nemaivăzuți, în căutarea șoimului maurițian (asta o fi traducerea corectă pentru kestrel?), prădătorul absolut al locului, acum protejat în cele doar patru sute și ceva de întruchipări lumești rămase în viață. Maimuțele zboară prin copaci. Cerbii cu gust de cari zburdă liber pe la lizieră.

N-aș fi crezut în viața mea că o să stau vreodată să mă zgâiesc cu atâta interes la clorofilă, să-mi placă și să mă enervez că nu pot ține minte tot ce văd. E nebunie aici. Când te uiți de la distanță pare o pădure ca cele de la noi, mare brânză. Dar când te apropii realizezi că nimic nu seamănă cu nimic.

În sud vest, Black River Gorges, loc de hiking cu natură virgină, specii protejate, puncte de belvedere, cascade și câte și mai câte. Vedem o mostră din fuguța mașinii. Aici trebuie să vii cu rucsacul pe tine și să umbli cu zilele ca să te bucuri măcar de o parte din ce are locul acesta să-ți ofere.

La Terre de 7 Couleurs, un petic multicolor de țărână incredibil în simplitatea lui, uriaș în calitatea lui de relicvă a secreției vulcanice. Mereu vulcanul…

În centru, la marginea lui Curepipe, o adevărată metropolă raportat la dimensiunile locale, Trou aux Cerf, craterul vulcanului, mama lui Maurice, înverzit și blând, cu vedere de jur împrejur inclusiv către Les Trois Mamelles, muntele erotic.

Maurice e sora un pic mai mare a lui Reunion, s-a născut cu doar câteva milioane de ani mai devreme și probabil că mezina va arăta și ea la fel la vârsta asta. Dar cine n-are timă să trăiască atâta să vină pe Maurice, să întrezărească viitorul. Că despre trecut povestesc imediat.

Cum arată trecutul omenirii în Maurice.

Ce legătură are pasărea dodo cu istoria omenirii? Are. Una care trece prin stomac. Cine i-a mâncat pe păsăroi până la ultimul oscior și acum îl expune prin muzee și pe tot ce poartă un imprimeu? Dodo pe sticlă, dodo surâzând, dodo în toate câte sunt. Nici nu știu dacă mutra omniprezentă seamănă cu cea a animalului. Pe corăbiile nehaliților de acum trei, patru secole nu se îmbarcau da vinci și rembranzi, poate doar vreun rubensepigon cu aplecare spre rotund.

Cu dodo s-a rezolvat rapid. Mascota moartă. Țestoasa încă mai pâlpâie. Mascota vie. E și ea magnet de frigider, scrumieră, bijuterie, farfurie. În viu, o vezi în Vallée de Ferney pe pajiște, dându-și binețe și sărutări cu suratele. Nu doar mutra placidă a ursului panda poate răscoli simțurile.

Ce are țeastoasa din Insulele Mascarene cu istoria? Păi nu nu ți-e clar? “Omleta din ouă de broască țestoasă…”. Până și Angela Similea știe. Ignorantule!

Drumul care taie Platoul Central trece pintre plantații de ceai și facea. Așa, ca un praf de sare în farfurie. Culturile și-au trăit traiul, și-au băut ceaiul. Twinings nu se face cu frunze din Maurice. Nici Jacobs cu arabica din Chamarel.

Trestia de zahăr însă produce în continuare, în mare parte pentru americani. Câmpuri întregi, stânga-dreapta. Floarea ei delicată se unduiește grațios în bătaia vântului. Un proprietar cu peste doi acri de cultură poate face 10.000 de euro pe an. Dar e muncă. Mă uit la hățișul de trestie, tulpină lângă tulpină și, gândindu-mă cum e să o recoltezi manual, mă apucă stenahoria. E mai bine la bumbac.

Trestia a ajuns în Mauritius pe corăbii, ca și cerbii din Java sau șobolanii din Europa. Culturile au cerut mână de lucru. Sclavi. Creoli, pe doi bani, hinduși. Și uite cum se naște enn nasion pornind de la o plantă.

De ce face turistul shopping.

Maurice trăiește în bună parte din textile. Nu din polimerii vânduți la talciucul din Mahebourg, ci din specia premium pe care scrie ceva gen Armani sau Burberry. Dacă te simți în mărci de lux ca peștele în lagună poți să-ți umpli aici trei geamantane la preț de unul. Dacă nu, tot găsești ceva pentru a-ți înveli sufletul. Branduri rezon, necunoscute la noi, materiale bune.

Un tip foarte plictisit din Mauritius s-a apucat să construiască machete de corăbii, cu mare măiestrie. Cineva – nu mi-e clar dacă același individ – s-a gândit să transforme acest hobby într-un business. A înființat o fabrică și s-a căpătuit. Țara îi datorează renumele de cel mai important constructor de corăbii-bonsai.

Am cumpărat și eu una mică. Nu atât pentru că mi-a plăcut ci din admirație pentru furnicuțele care încropeau punți cu șipcuțe și lipici și atașau velaturi cu pensa. Îmi aduceau aminte de cubanezii care confecționau trabucuri sub ochii mei. Ochii lor privind mereu în jos.

Dacă toate astea nu-ți plac sau nu le ai cu cheltuiala poți să-ți iei un suvenir ieftin. Un magnet, ceva. Ar fi bine să fie unul Made in Mauritius. Scrie pe ele. Viața e grea și toți oamenii trebuie să aibă cu ce-și plăti întreținerea.

De ce nu moare turistul în Maurice.

Pentru că bagă într-însul. Aproape la fel de bine ca în Reunion. Pentru că se stropește cu cel mai bun pils din lume și, evident, cu un planteur – sau T’punch – la fel de bun. Francezii au ce învăța de aici. De pildă, cum se poate savura un cassoulet de excepție cu garnitură de orez. Sau cum se face un bol renverse din resturile de prin casă de te lingi pe degete ca după cea mai bună mâncare ever. Sau, ca să închei, cum se poate mânca un sos ordinar de ardei iute pe pâine ca pe o mare delicatesă.

Mic schimb de vorbe cu taximetristul indo-musulmano-creolofon, adică maurițian, care se lasă prins în mici pase umoristice a l’anglaise în timp ce conduce printre lanurile de trestie.

– We have many tourists here, all over the world.
– And what do you do?
– We take their money!
– And then what do you do with the tourists
– We plant them.

Eu cel puțin simt că am prins rădăcini în Mauritius, atât de bine m-au plantat.

O impresie.

Sunt profund frustrat.

Că nu m-a făcut mama sportiv, să mă pot bucura de toate oportunitățile pe care le ofertă aceste locuri magice.

Că sunt slujbaș și nu pot să stau aici cât aș vrea. Trebuie să mă mulțumesc cu frânturi. Din ditamai continentul de 50 pe 70 de kilometri am văzut, pe fugă, mai puțin de jumătate. N-am bătut ca lumea nordul și estul, n-am urcat pe Lion Mountain, n-am, n-am…mai mult am mângâiat cu ochiul.

Sunt frustrat că m-a dus capul să nu-l cred pe șoferul care se lăuda că poate să ne arate toată insula în două zile. Dacă nu mă ducea eram fericit ca după o vizită de o oră în Luvru, de la intrare drept, ață până la Gioconda.

Că nu știu dacă mă voi mai întoarce. Rogu-te, du-te tu în locul meu și arată-mi ce-am pierdut!

O concluzie.

Île Maurice, un continent mare aproape cât o insulă. Continentul continentelor, cu amalgamul lui de nații, de viețuitoare și de plante de pe tot globul. Dacă ești cârcotaș și-ți pui ambiția să dai aici de-un eschimos și-un pinguin pun prinsoare că o să-i găsești pe undeva. Ia-ți timp și caută bine; lipsa de timp ne omoară.

Și pun aceeași prinsoare că la un moment dat o să și ningă.

Insule mai găsești cu duiumul. Cu plaje, cu lagune, cârciumi și suveniruri. Dar n-ai să vezi nicio insulă în care să poți vedea atâtea țări, atâtea lumi, într-o singură zi, într-o singură vizită.

Insule mai gasesti. Cu duiumul, cu plaja, cu apa, cu cârciumi și suveniruri, de toate mărimile și chiar de vânzare.

PS. O întrebare:  La Réunion sau Mauritius?

E ca și cum ai întreba dacă e mai plăcut să vezi cu ochiul stâng sau cu cel drept. Deschide-i pe amândoi cât cepele!

Text și fotografii de Florin Obrocea.