Melaka. Prăvălia de Timp.

Oamenii par să crească din pământ. Nu vin de nicăieri și nu pleacă niciunde. Se întrupează din umbra mangotierilor sau din cotloanele aleilor, sprijinind zidul pictat al unei clădiri ori pedalând o bicicletă veche. Nu ei locuiesc orașul, ci orașul îi locuiește pe ei.

La fiecare colț mai ferit, câteva scaune de plastic invită la o lungă tacla, iar la intrările caselor sau pe lângă tomberoane vezi mici boluri cu apă pentru pisicile vagaboante. Melaka e plină de pisici, multe gravide, care-și târăsc ostenite burticile pe caldarâmul bătrân și fierbinte al orașului. Una dintre ele, o pufoasă albă cu pete negre, miorlăie la ușa balconului meu care dă spre râu. Cum o fi urcat până aici? (Ei, cum).

În lobby-ul pensiunii e o pianină suficient de dezacordată ca să poți da vina pe ea că nu ți-a ieșit Preludiul în Mi Minor după ureche. Lângă pianină, ca un bibelou chinezesc, secularul tată al proprietarei pare născut dintr-o broască țestoasă. Când îi apare cineva în preajmă, ridică încet, foarte încet privirea din laptopul pe care urmărise până atunci videoclipuri și desene animate, întoarce capul la fel de încet, urmărește acțiunea cu ochi placizi, apoi, cu aceeași infinită lentoare, se întoarce la ceea ce făcea. Îi ia cincisprezece secunde să clipească și alte cincisprezece ca să răspundă la salut printr-o mișcare a capului. El e dirijorul orașului.

Mai rapidă decât el este până și bătrâna broasca țestoasă pe care o fătucă de douăzeci și ceva de ani a scos-o la plimbare pe malul râului. Tânăra toacă zarzavat pe piatra roșiatică a falezei, animalul vine și-i molfăie din mână, apoi stăpâna ia țestoasa în brațe și o așează mai încolo, într-un ochi de soare, să producă vitamină D. Trecătorii ocolesc scena pe trotuarul de vis-a-vis, pe jumătate amuzați, pe jumătate speriați, fiindcă omul nu deține în cod informații despre cum se gestionează întâlnirea cu o broască țestoasă ziua în amiaza mare. Prudența e cuvântul cheie.

Nu știu cât și pe cine afectează încălzirea globală, dar eu am probleme mari cu cea locală. La temperatura atmosferică, sărită bine de 30 de grade la ora prânzului, se adaugă și dogoarea zidurilor înghesuite unele într-altele, iar vântul care bate vioi prin coridoarele orașului vechi nu face decât să plimbe fierbințeala înmiresmată de pe o stradă pe alta. Fac ieșiri scurte, de cel mult un ceas, fie dimineața, fie după 5 și jumătate, când soarele coboară dincolo de acoperișuri și se mai poate respira.

Multe prăvălii și case au grilajul tras. O privire prin ușile ferecate nu găsește decât buruieni, rugină și câte un motan care evită pensia alimentară. Pe Laksamana e și mai rău decât în centru. Nouă uși din zece poartă lacăte grele, iar deasupra celei de-a zecea scrie The Moral Uplifting Association. E plin de lume înăuntru.

Normal că nu mai merge treaba cum mergea, Melaka nu e promovată deloc, se plânge doamna Mandee, care se chinuie să țină în viață un băruleț pe malul râului, cât timp e patronul plecat în Irlanda natală. Se promovează, în schimb, Langkawi, că acolo are interese prim-ministrul Malaeziei. La Melaka n-are nimeni niciun interes.

Nici turiștii n-au interes. Sunt câțiva, dar din ce apuc să vorbesc cu ei, se află în tranzit de o noapte sau două. Fie către Singapore, fie către Langkawi-ul prim-ministerial, fie către Kuala Lumpur unde-i așteaptă avionul de Thailanda sau de Bali. Și când te gândești…

Și când te gândești că Melaka a fost timp de sute de ani plexul solar al Asiei est-meridionale, captând, amplificând și esențializând resursele muncii și gândirii întregului spațiu adiacent strâmtorii, din sudul Thailandei până în nordul Sumatrei și din golful Bengalului până hăt, spre mările calde ale Chinei.

Un găinaț al ciorilor melakane conține mai multă istorie decât toată Kuala Lumpur, această capitală falsă și lipsită de suflet a cărei mediocritate colosală a devenit țipător de vizibilă odată cu înălțarea celor două inutile turnuri Petronas, singurele elemente din oraș cu care poți să-ți faci o poză ca să știe lumea unde ești. Avea și KL-ul un landmark, cât de cât, piticania aia de colină (Bukit Nenas), dar au îngropat-o sub oroarea de KL Tower de la înălțimea căruia poți să privești, la apus, definiția sintagmei “în curs de dezvoltare”.

Unde a înțărcat Alexandru malaya.

Un ipotetic zbor direct între Melaka și Balcani ar dura vreo zece, poate unsprezece ore. Aceeași distanță am reușit s-o parcurg însă în câteva minute după ce am deschis traducerea englezească a Sulalatus Salatin/Malay Annals, hronicul de căpătâi al civilizației malaeze. Drumul începe direct cu scurtătura:

”S-a întâmplat odată că Raja Secander, fiul lui Raja Darab al Rumului, din rasa Makaduniah, al cărui imperiu purta numele Zulkarneini, și-a dorit să vadă răsăritul soarelui; și cu această viziune a ajuns el până la hotarele pământurilor Indului.”

(“It happened on a time that Raja Secander, the son of, Raja Darab of Rum, of the race of Makaduniah, the name of whose empire was Zulkarneini, wished to see the rising of the sun; and with this view he reached the confines of the land of Hind.” – traducerea lui John Leyden din 1821)

Un cititor cu ureche muzicală și cu un pic de cultură va fi recunoscut în personajul principal al acestui paragraf, și al unei părți esențiale a celor care urmează, pe Alexandru Macedon. Secander sau Iskander fiind echivalentul Indo-Malay pentru Alexandru, iar rasa – Makaduniah – fiind una și aceeași cu tracii macedoneni din care s-a ridicat războinicul nepereche căruia astăzi îi spunem Cel Mare ca să nu se supere grecii. Alexandru mai este menționat în scripte și ca Iskander Zulkarnain, iar în Sura 18 din Coran el apare ca Dul Qarnayn (Cel cu Două Coarne, lucru explicat prin portretizarea sa pe monede purtând coarne de berbec) și este creditat cu înzidirea lui Gog și Magog, probabil la Derbent, pe țărmul Caspicei, ca să fie izolați de restul omenirii. Derbent, Dervent, da. 

(Poate că, totuși, povestea cu muzica din Flores nu e o coincidență, cum mi-a zis Roger Blench.)

Acest Alexandru Macedon, împins de dorința de a vedea răsăritul, – se pare că și pe vremea aceea în Grecia nu erau disponibile decât apusuri, și asta doar în Santorini – a cucerit Hindustanul, s-a însurat cu fiica regelui învins și, înainte de a se întoarce acasă, i-a făcut un băiat pe nume Araston Shah. Acest Araston este considerat strămoșul marilor regi care au edificat și condus destinele lumii malay până au venit nenorociții de portughezi și i-au civilizat. Așa susțin autorii Sulalatus Salatin.

Printre urmașii lui Araston s-a numărat prințul sumatran Sang Nila Utama (cunoscut în legende ca Parameswara), pe care Orang Laut (Oamenii Mării) l-au ridicat în rang de prim rege al Temasek-ului – Singaporele de astăzi – și care, la capătul unui lanț de fabuloase peripeții, s-a oprit sub un copac din specia melaka de pe malul Bertamului și a fondat orașul. Se întâmpla pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Poate din acest motiv, poate din altul, Melaka de azi arată un atașament uriaș față copaci. Fiecărei clădiri mai impozante îi este alocat un arbore care să-i pondereze aroganța și să-i ofere model de cum se crește, cum se stă drept și cum se oferă ospitalitate micilor făpturi căutătoare de adăpost. Pensiunea unde stau, deși nu foarte măreață, e și ea construită în jurul unui copac-tutore. Un bananier.

Flor do Karma.

Mai jos pe râu, lângă Christ Church, e replica în mărime naturală a celebrei și infamei Flor do Mar, corabia portugheză de 400 de tone care a participat la cucerirea Melakăi după ce în prealabil își folosise tunurile la îngenuncherea altor porturi asiatice: Socotra, Muscat, Ormuz, Goa. Sultanatul Melaccăi se bucurase de pace, prosperitate și o bună reputație timp de mai bine de un secol mulțumită poziției sale geografice ideale, prin care controla tot negoțul naval între China și India. Orașul era atât de popular printre negustori și aventurieri încât, la o populație de 40.000 de locuitori, se vorbeau peste 80 de limbi și dialecte din a căror îngemănare a rezultat idiomul malay, această lingua franca a mărilor estului, care se vorbește în diverse forme din Madagascar până în Papua.

Flor do Mar și celelalte 17 nave ale Flotei a Opta portugheze au apărut în dreptul orașului în dimineața zilei de 1 iulie 1511, sub comanda temutului Afonso de Albuquerque, pentru a obține cu forța ceea ce misiunile portugheze anterioare nu reușiseră să obțină cu binișorul: dreptul de a construi un avanpost comercial și militar în zona orașului. După ce negocierile au eșuat, lusitanii au decis să ia orașul cu totul. După o lună de atacuri, bombardamente și trădări din partea comunităților chineze și indiene, orașul încăpea pe mâini europene, unde avea să rămână doar un pic, până la 31 august. 1957.

După cucerire, Albuquerque a încărcat prada de război pe trei corăbii, cu uriașa Flor do Mar în frunte. 60 de tone de aur, 200 de cufere cu diamante și multe alte bogății au luat calea Portugaliei în dimineața zilei de 1 noiembrie 1511. Dar imediat ce au ajuns în apele Sumatrei, o furtună teribilă le-a scufundat, cu tot cu tezaurul Malakăi, care nu a mai fost recuperat niciodată. Cum se zice karma în portugheză?

Prăvălia de Timp.

Merg la vale cu râul. Ne strecurăm împreună printre terase zgomotoase ori pustii, printre hoteluri cu piscină, alergători de duminică și inevitabile pisici care nu doar că nu fug din cale, dar se apropie solicitând – revendicând chiar! – să fie mângâiate. Plaja se întinde, pustie, la douăzeci de minute de centrul orașului. Adăpostite de peninsulă și de Sumatra, apele strâmtorii Melacca sunt liniștite ca cele ale unei fântâni. Niciun val, cât de mic, nu răcorește bolovanii încinși care se înșiră de-a lungul fâșiei de nisip grunjos.

În zare se zărește silueta fumegândă a unui vapor de marfă. E una dintre cele o sută de mii de nave care tranzitează anual strâmtoarea, ducând în măruntaiele lor un sfert din comerțul naval mondial. Pe vremuri, bogățiile acestea treceau prin Melaka. Acum s-au mutat o sută de mile mai la sud, unde Singapore a devenit cel mai tranzitat punct naval al lumii, ca tonaj. Jumătate din traficul mondial de țiței și o cincime din toate containerele planetei trec prin cele unsprezece porturi ale sale.

Aici, coasta e pustie. Pe plaja umbrită de casuarine tinere, de un verde ascuțit, nu se văd decât două fetișcane care-și fac selfie-uri, un grup de tineri care râd din nimic și un senior care s-a oprit din alergarea de seară și își privește fix vârful pantofilor. La toneta mobilă, o bunicuță vinde sucuri atât de dulci încât trebuie să beau o Cola ca să-mi revin.

Pe bulevardul Temenggong, sub șirurile de lampioane roșii care amintesc că, nu demult, am intrat în anul chinezesc al porcului, și printre semnele care poartă urarea tradițională Dilarang Merokok! (Fumatul Interzis), e o prăvălie pe a cărei firmă scrie Kedai Jam. Literal, asta s-ar traduce prin Prăvălia de Timp. Un bărbat între două vârste, aplecat peste tejghea, își alege un ceas bun. Doar unul, ca să ajungă la toată lumea.

Parcă n-a mai plouat de când au plecat portughezii. Și parcă tot de-atunci n-am mai trecut pe-acasă.

Melaka, 22 februarie – 5 martie 2019.

Mai multe imagini – pe blogul meu foto.