Românul care are lumea la picioare: “Răbdare înseamnă să nu aștepți”.

Lui Mihai Tufă i se potrivește perfect sloganul “Unde-ți stă capul îți vor sta și picioarele”. Românul de 25 de ani a umplut un rucsac cu „orice e posibil” și a pornit să înconjoare Pământul la pas. Proiectul lui, TheWorldPhoto Tour, urmărește să împărtășească experiența și poveștile zecilor de mii de kilometri pe care îi va parcurge și să contribuie la finanțarea a trei organizații de caritate, una românească, una din Marea Britanie și una internațională.

Mihai a pornit la drum pe 16 februarie, din Harrogate (Marea Britanie), orașul unde s-a stabilit de când a plecat din Vasluiul natal. Ce l-a motivat pe Mihai, de ce crede că oricine poate face la fel ca el, cum abordează un proiect de asemenea anvergură cineva care nu se declară nici sportiv, nici adept al planificării – aflați citind transcriptul șezătorii la care l-am invitat pe Mihai Tufă, drumeț de profesie pentru următorii șapte ani. Un interviu de Liana Oprea.

Mihai Tufă, pe jos în jurul lumii: „Răbdarea înseamnă să nu aștepți”

Merge, merge?

Cum să nu?

Cine merge?

În principiu merg eu și niște amintiri. Deocamdată. Deși uneori am senzația că stau pe loc și totul merge în sens invers. E de ajuns să privesc într-o direcție. Altfel, camera încă merge, laptop-ul la fel, site-ul merge de zbârnâie, chit că-i plin de fotografii…

Pe unde ai ajuns acum?

E 31 mai, ora 6 dimineața și sunt în Aalborg, la un prieten pe care nu l-am mai văzut de vreo patru ani.

Câți km ai făcut pe zi, până aici?

Dacă e să împart numărul zilelor de când am plecat la cât am mers până acum ar ieși cam 17,5 km/zi. Dar sunt zile în care nu merg deloc. Când o fac, merg cam 30 de km pe zi, în medie. Cel mai mult într-o singură zi am mers 68 de km.

Pe unde ai mai călătorit până să-ți vină ideea turului lumii pe jos?

Până la 25 de ani nu am ieșit din România decât pentru un concert Metallica la Sofia. Dar până atunci m-am plimbat mult prin țară. Apoi m-am mutat în UK și am văzut foarte mult din North Yorkshire.

Cât din drumul parcurs până acum a fost inspirație, și cât transpirație?

90 inspirație – 10 transpirație.

Ai programate evenimente la date fixe pe traseu? Dacă da, ce te faci dacă nu le poți respecta, dată fiind suma mare de variabile într-un demers ca al tău?

He, he! Nu am nicio nuntă la care să fiu invitat sau nimic de genul ăsta. Mi-aș dori ca de ziua mea să fiu undeva pe o plajă la Marea Neagră. Altfel, mai sunt evenimente care se întâmplă în orașele pe care le vizitez – Ziua Portului în Hamburg, Carnavalul în Aalborg etc. – uneori le prind, uneori nu. Însă nu pot planifica nimic cu exactitate.

Ce i-ai întreba pe cei patru studenți români care au pornit în jurul lumii în opinci, la 1910, dacă i-ai putea întâlni?

Nimic. Doar le-aș strânge mâinile, i-aș îmbrățișa, am sta la un pahar de vin/vorbă. Le-aș spune că scenariul “100.000 km în jurul Pământului, în opinci“, bazat pe povestea lor, a ajuns în finala Concursului Naţional de Scenarii HBO în parteneriat cu TIFF.

Câți ți-au spus că ești nebun? Și tu ce le-ai răspuns?

Destui. Nu e vorba de nebunie în niciun caz. Doar de o idee în care cred. I-am întrebat ce îi face fericiți.

Ți-a luat mult timp să te așterni la drum?

Pe 6 ianuarie m-am hotărât că asta vreau sa fac. Pe 16 februarie, în prima zi de mers, am făcut primii 36 de km.

Foto de Mihai Tufa, The World Photo Tour.

Ai parcurs deja 1800 km, din 16 februarie. Ți-ai intrat în ritm, sau ritmul e mereu altul?

Uneori trag tare dacă văd că pot, dacă vremea e bună. Apoi, când pot, mă odihnesc mai mult. Vorba vine odihnă, că în principiu lucrez pe fotografiile pecare le-am făcut până atunci, le încarc pe website, scriu ș.a.m.d. Dar încerc să fac undeva la 600 de km pe lună. Și cu ritmul ăsta m-am obișnuit.

Ce planuri ai când ajungi în România?

O să intru în România pe la Nădlac și mă îndrept spre Vaslui, dar pe ocolite. Vreau să ajung la Roșia Montană, pe Transalpina, în București și apoi undeva pe malul mării. Și în timpul ăsta să-mi rezolv obținerea a măcar trei vize în avans. Apoi m-oi odihni puțin odată ajuns la Vaslui.

Călătoriile sunt un lux al celor bogați, spun unii. Tu ce părere ai?

Nu sunt bogat. Sau, nu așa cum își imaginează unii. Și nu risipesc bogății pe drumul ăsta, ci mă îmbogățesc, dar nu financiar. Să călătorești ține de bani mulți dacă o faci cu avionul privat sau din spatele volanului unui Hummer. Dacă te cazezi la hoteluri scumpe. Altfel, e destul de ieftin. Un cort, CouchSurfing și oamenii cumsecade pe care cu siguranță oricine îi poate întâlni pot face dintr-o călătorie ceva relativ ieftin. Dar nu-mi place să vorbesc despre bani. Sunt oameni care de ani întregi călătoresc cu bicicleta sau făcând autostopul. Și nu sunt bogați. Nu financiar.

Ți-ai propus ca prin proiectul tău să strângi fonduri pentru trei organizații caritabile, una britanică, una românească și una internațională. Cu banii tăi de buzunar cum rămâne?

Uf… da, încerc pe cât posibil ca prin intermediul site-ului să promovez activitățile celor trei fundații și să îndemn oamenii să doneze bani. Numai că nu s-a adunat cine-știe-ce până acum. Cât mă privește pe mine, sănătos să fiu… Până acum nu am murit de foame. Le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să merg până acum. Din fericire, am avut parte de sponsorizări sporadice – SiRAstudio și LycaMobile, dar și persoane care au vizitat site-ul și care au donat ca să rămân pe drum și nu pe drumuri. Fără ei nu aș fi ajuns atât de departe atât de repede. Altfel, încerc să vând kilometri – cine vrea dorește să mă ajute astfel primește în schimb o poveste personalizată și fotografii care nu apar pe website. De asemenea, site-ul are și o secțiune de shop online de unde se pot cumpăra diferite produse asociate The World Photo Tour – print-uri, imagini digitale hi-res, chiar și puzzle-uri din fotografii selectate.

Frumos sau greu.

Cât de mult servesc planificările într-un proiect de asemenea anvergură?

Planificarea în cazul meu a însemnat multă documentare, testarea și achiziționarea echipamentului, antrenament, pregătirea site-ului theworldphototour.com, stabilirea de contacte cu o armată de oameni. Normal, nu puteam să plec a doua zi după ce m-am hotărât. Oricum, oricât te-ai pregăti, și trei luni, și un an, tot nu poți să zici într-o zi cu sufletul împăcat “Sunt gata, pot să plec la drum!”. Pur și simplu o faci. La multe situații te adaptezi din mers. Omul are capacitatea asta.

Ca să fie frumos trebuie să fie greu?

Nu neapărat. Dar aleg să văd frumusețea și în cele mai întunecate zile. Orice are farmec și nimic nu e la voia întâmplării. Totul se întâmplă cu un motiv pe care de cele mai multe ori nu îl știm. Când îl aflăm, privim apoi în urmă și ne spunem că a fost greu, dar frumos.

Ce a fost cel mai greu până acum?

Mă sperie faptul că simt că încep să mă îndepărtez de oameni. Uneori nu mai pot comunica la fel. Uneori nu mai pot împărtăși.

Niciodată nu e prea târziu să schimbi.

Care era viața ta înainte de a porni pe acest drum?

Lucram într-un studio foto. Dar făceam mai multe. Ședințe foto, evenimente, Photoshop, Premiere, InDesign, birou și teren în egală măsură. Dimineața mă trezeam uneori mult mai devreme, mă urcam pe motocicletă și dădeam o fugă ca să văd răsăritul la Marea Nordului. De cele mai multe ori, mă întorceam până să încep munca. Eram proaspăt căsătorit și, în același timp, proaspăt părăsit, în ordinea asta. Drept pentru care mai mult și mai mult alergam, încă, de aproape un an, după cea pe care am iubit-o.

Ce crezi că-i motivează pe oameni să-și piardă viața câștigându-și existența?

Nu mai pot să mă exprim așa. Nu e un troc pe care oamenii îl fac conștient. De un singur lucru m-am convins până acum: orice e posibil. Și noi ne putem face viața cum vrem, dacă vrem. Trebuie doar să fim sinceri cu noi și să nu ne mai pierdem viața dacă ajungem la concluzia că asta ni se întâmplă, ci să începem să  trăim. Niciodată nu e prea târziu să schimbi.

Ești un tip modest. Ce înseamnă pentru tine atenția care ți se acordă prin proiectul The World Photo Tour?

Mult, mult, mult. Câteodată simt că e prea mult. Nu am făcut nimic extraordinar până acum. Doar am ales să trăiesc altfel pentru o vreme. Și ca să pot face asta, încerc să ofer la schimb poveștile, fotografiile, tot ce e pe site, la theworldphototour.com. Și ca să implic oamenii, încerc să-i îndemn să doneze, dacă își permit, către una din cele trei fundații de caritate.

Foto de Mihai Tufa, The World Photo Tour.

Răbdare înseamnă să nu aștepți.

În ce fel crezi că ne afectează graba în viața de zi cu zi? Ce înseamnă să ai răbdare?

Nu mai știu. Am uitat cum e să te grăbești. Uneori pierd noțiunea zilelor săptămânii. Dar cred că graba ne face mereu să trăim pentru ceva din viitor. În loc să trăim în prezent, să trăim acum-ul, mereu ne grăbim să ajungem undeva, să ne vedem cu cineva, să se lanseze filmul ăla, telefonul nou, să mergem la concertul celălalt, să promovăm pe următoarea treaptă la muncă și tot așa. Dar când ne mai bucurăm și de prezent? Ciudat, dar pentru mine răbdare înseamnă să nu aștepți. Ci să trăiești acum, fără să aștepți nimic. Să trăiești acum pentru ce o să fie mâine, pentru a-ți crea amintiri acum pentru mai târziu, și nu să trăiești pentru un mereu viitor. Din exterior o să pară că ai avut răbdare.

Pleci într-o perioadă nu chiar stabilă din punct de vedere economic, politic, în care mulți se așteaptă la mari schimbări în timp scurt. Crezi că, peste 7 ani, când vei fi dat ocol lumii, o vei găsi aceeași?

Nu. Și nu neapărat schimbată în bine. Citesc știrile, sunt avid să aflu, sunt la curent cu tot ce se întâmplă în jurul meu și nu mă simt comfortabil mereu. Dar, în același timp, întâlnesc oameni minunați, cu idealuri, cu scopuri nobile, ori oameni care deja au trăit frumos, și atunci îmi spun că totuși avem o șansă. Păcat, ciudat, că se presupune că suntem cei mai inteligenți locuitori ai aceste planete, dar noi suntem atât de “inteligenți” încât încă ne mai luptăm între noi pentru pământ și/sau resurse. Și, mai rău, nu avem niciun plan măcar pe 100 de ani pentru planeta asta, habar nu avem încotro ne îndreptăm.

O definiție pentru “acasă”.

Ce-au spus părinții tăi când i-ai anunțat că pentru următorii 7-8 ani cariera ta va fi mersul pe jos?

Ah, mereu au încercat să mă convingă să nu fac asta, chiar și până în ultima zi înainte de a pleca. Și zilnic le explicam că o să fie așa și o să fac asta și că mă pregătesc, dar nimic. Odată plecat însă, au înțeles și au acceptat că asta vreau cu adevărat să fac. Nu știu cum dorm ei noaptea, îmi pare rău că îi chinuiesc așa, dar nu aș fi putut să nu plec doar ca să îi știu că dorm bine. Acum vorbim des, mă susțin și urmează să ne vedem în luna august, o să îmi facă o vizită acolo unde o să fiu…

Spuneai că bugetul cu care ai plecat îți va ajunge pentru 6 luni. Te preocupă aspectul financiar al întreprinderii tale?

Acel buget s-a terminat deja. Calculele de acasă, na! Au intervenit și cheltuieli neprevăzute. S-a întâmplat deja să rămân fără bani. Pe urmă mi-am dat seama că asta e de fapt o problemă minoră.

Așadar la 32-33 de ani vei fi dat ocol pământului, mergând pe jos. Și pe urmă?

Nu știu. Și dacă aș putea, nu aș vrea să știu. Prefer să am răbdare. Prefer să fiu acum.

Dacă ai fi avut acum 35 în loc de 25, ai mai fi plecat?

Depinde mai ales de ce aș fi avut la 35. Dacă aș fi avut o soție, un copil, bineînțeles că nu aș mai fi plecat. Dacă aș fi fost aproape, dar totul s-ar fi năruit aproape de vârsta de 35, da, de ce nu? Sau poate m-aș fi apucat de wingsuit flying.

Marco Polo, Columb sau Don Quijote?

Don Quijote. E de un patetic copleșitor.

Ce înseamnă „acasă”?

Oriunde pot zâmbi, oriunde pot privi la oricine fără să îmi fie rușine. Oriunde de unde să privesc în urmă fără regret. Și ceva aromă de salată boeuf și plăcintă cu dovleac și praf de scorțișoară.

De ce te temi cel mai mult?

De moarte, ca oricine, cred. Dar nu pot să trăiesc cu frică. Prefer să iubesc.

Și ce te remontează atunci când ai momente de derută?

O imagine: o după-amiază de august, pe la vreo 70 de ani, legănându-mă într-un scaun pe o verandă de unde pot privi spre livada din curte, fumând dintr-o țigară și povestindu-i unui nepot despre zilele de azi. Și tot ce include imaginea asta – familie, copii, necazuri și bucurii deopotrivă. Dar să ajung acolo. Și să iasă și ea să-și bea cafeaua citind ziarul, să ne privim ca doi copii și să zâmbim. Atât. Nu contează unde.

Cea mai frumoasă întâmplare/întâlnire WPT de până acum?

Nu pot să nominalizez o singură întâlnire ca fiind cea mai frumoasă. Ar însemna să dezavantajez destui oameni frumoși pe care i-am întâlnit. Dar cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost recent când, mergând din Kiel spre Eckernförde, mă mai gândeam și eu la ale mele, din urmă, de dinainte să plec. Am început să râd. Tare. Nimic nu mai conta. M-am simțit eliberat de trecut. M-am simțit ușor, descătușat. În după-amiaza aia am lăsat acolo, pe drumul ăla, o greutate pe care am cărat-o cu mine prea mult. A fost bine.

Ceva ce te-au învățat deja primele luni de călătorie?

Totul e temporar. Și necazurile, și bucuriile. Învață, savurează, acum. Nimic nu e la voia întâmplării. Totul e posibil.

Ceva ce ai oferit de când ai plecat?

Un om, o poveste, zâmbete – oricui a avut timp. O busolă, cuiva anume. Chiar și amărăciune, unor persoane care nu ar fi meritat asta. Mi-a fost mai ușor așa.

Un salut pentru toți tedoo-șii de-acasă?

Să vă dooceți, să călătoriți, să descoperiți în egală măsură locuri și oameni, dar mai ales să vă descoperiți pe voi. Degeaba călătorești până la capătul pământului dacă nu te întorci schimbat. Iubiți!

Interviu de Liana Oprea. Fotografii de Mihai Tufă. Pentru mai multe imagini și povești din turul lumii pe jos, vizitează site-ul The World Photo Tour.