. Cruciulița de la tine.)
Douăzecișiunu
Dragă Cătăline,
Nu mai am unde să fug, pentru că tot acolo ajung. Acolo unde totul se închide și de unde nimic nu mai poate continua. Acolo unde mă întorc mereu, de parcă m-aș trezi din visul meu despre viață taman în anticamera morții. Asta e realitatea.
Iartă-mă. Consider că am purtat destul cruciulița de lemn pe care mi-ai dăruit-o ca să mă apere de rele. M-am săturat să mă ascund după ea ca un copil înfricoșat. Relele sunt în mine și de mine nu mă pot ascunde, orice aș face.
Astăzi în zori am desfăcut de la gât cruciulița primită de la tine ca să mă apere de relele din mine și am pus-o într-un buzunar, pe fundul rucsacului. E mai bine așa, Cătăline. Pavăza era una iluzorie, căci credința mea era una prefăcută. Credința mea era o mască a fricii, nu un zălog al iubirii. Cât să mă mai mint că iubirea aia o să se nască într-o bună zi din frica asta? Iubirea nu se poate naște din frică. Iubirea nu se naște și nu moare. Doar frica se naște. Și tot frica moare. Fuga e cea care o ține în viață. Nădejdea mântuirii nu e pentru mine decât o altă fugă. Iar eu nu mai am unde să fug, Cătăline…
După ce am coborât de pe Athos, tu ai început să urci la cer pe o scară, ca Iacov, iar eu am continuat să cobor, căci nu am văzut scara din visul tău. Înainte să pornim fiecare pe calea lui, am desfăcut bocceaua și am împărțit merindele între noi, frățește, să avem pentru drum. La tine a rămas credința, la mine îndoiala. E mai bine așa, Cătăline. Dacă le-am fi tăiat pe din două, așa cum am făcut cu piatra aia rotundă găsită lângă Prodromu, ne-am fi ales cu niciunele.
Astăzi am plâns pentru nebunia mea și pentru nebunia acestei lumi. 10 minute în continuu. Catharsis... De azi, meditație dinamică 21 de zile la rând. E doar un proces de curățare, atâta tot. Iartă-mă, Cătăline.
Păunul Narcis
Când nu muncesc, când nu mănânc, când nu meditez, când nu merg la întâlnirea de seară sau când nu dorm vin să mă uit la cascada artificială din apropierea Porții Principale. “Mă uit” are două sensuri. Amândouă valabile.
Pe lângă mine trece țanțoș un păun, fără să mă bage în seamă. Ce ar fi interesant de văzut la o făptură stacojie, încovoiată de gânduri? Păunul sare sprinten pe unul dintre bolovanii care stăvilesc lăcușorul de acumulare. Se apleacă apoi ușurel, zgâindu-se în bulboana ce răbufnește din poalele micului munte. Dezamăgit că oglinda în care obișnuia să își admire chipul a dispărut sub spume, păunul miorlăie trist. Așa fac păunii când sunt dezamăgiți. Miorlăie lung, ca pisicile.
Mă aplec și eu cu băgare de seamă, curios să văd ce mi se-arată în vâltoare. Și inima se face mică. Din oglinda strâmbă mă privește un chip hidos, dintr-o lume diformă, pe cale să se fărâmițeze. Am impresia că o să mă fărâmițez și eu o dată cu lumea asta…
Dragul meu călător,
Îți scriu scrisori de-astea “înțelepte” de fiecare dată când îmi vine să fac ceva ce știu că e rău sau inutil, dar e corect în termeni umani, adică atunci când vreau să demasc mârlănia, lașitatea, când vreau să îmi fac dreptate sau să mă răzbun, când urăsc ceva sau pe cineva atât de tare încât îmi vine să distrug totul în jurul meu. Ei bine, când toți demonii ăștia îmi dau târcoale, mă pun să îți scriu. O să ți se pară o aroganță din partea mea, însă doar faptul că îți adresez câteva cuvinte mă absolvă de orice vină… Nu știu de ce am senzația asta. Poate pentru că te disprețuiesc?
De ce crezi tu că meriți iluminarea sau chiar liniștea în viața asta? Crezi că dai 800 de dolari și gata? În trei luni te liniștești și devii supra-om? Tu nu ai aflat încă ce înseamnă să fii om. Tu nu empatizezi cu oamenii… Or, înainte de orice transcendere, ăsta e rostul experienței tale umane. De ce crezi că ești aici? Ca să ai de unde pleca?
Eu am impresia că îți bați joc de creierul tău. Cu îndoielile tale, în laboratorul din Pune nu vei învață să fii nici om, nici supra-om. Însă pe lumea asta, în viața reală, ai șanse cu duiumul să îți exprimi umanitatea.
Față de mine nu ai fost niciodată om. Nu te-am surprins în nici o ipostază umană, înafara câtorva momente cu Suzy, cățelușa ta. Nu mi-ai povestit absolut nimic despre tine care să mă facă să cred că ai putea fi om față de cineva.
Hai să-ți zic un secret: viața asta e grea pentru toată lumea. Toți suntem singuri, de fapt. Toți trăim cu un sentiment cumplit de neapartenență și fiecare ne descurcăm cu el cum putem. Nici noi nu știm “încotro”, dar, spre deosebire de tine, explorăm posibilitățile, adică trăim. Aici e marele secret… Tu ești mai degrabă dispus să transcenzi decât să înveți să fii om, să îți asumi experiența umană; și asta pentru că alegi întotdeauna calea ușoară.
Mi-e dor de tine și mi-e ciudă că te chinui degeaba.
Al tău prieten fidel,
Eu
Împăturesc cu grijă scrisoarea și o pun la loc în buzunarul de la piept, care nu există. Deși am citit fără să sar vreun rând, nu am înțeles o iotă. Așa mi se întâmplă când citesc cu voce tare: îngrămădeala de cuvinte refuză să se facă înțeleasă. Dacă aș fi citit în gând, probabil că aș mai fi priceput câte ceva. Însă cum la mine gândul e la fel de zbuciumat ca o cascadă, consider că am făcut mai bine citind cu voce tare. E drept, n-am înțeles nimic, dar cel puțin am prins puțin curaj. Faptul că mi-am auzit glasul înseamnă că încă nu m-am rătăcit cu totul. Nu știu unde mă aflu, dar știu măcar atât: că sunt cu mine însumi.
E ora 1 și cascada se oprește brusc. Va porni din nou peste un ceas, dar până atunci apa rămâne liniștită între pietre. Zărindu-se-n oglindă acum, păunul cocoțat pe bolovan își răsfiră deodată, mândru, coada. Și dintr-un singur salt se-avîntă acolo sus, drept în vârful muntelui în miniatură din care țâșnea cascada până adineauri. Ajuns pe culme, păunul privește trufaș în jurul lui. Își bate aripile și glăsuiește a izbândă, ca să se știe că există.
Află mai multe despre autor şi înscrie-te pentru a primi varianta tipărită a romanului “Namaste” accesând site-ul Sega Namaste. Va urma.
Comentarii - Niciun comentariu