Namaste, Aventuri Spirituale în Nepal (4). Vipassana. Munca te va face liber.

Dhamma e calea spre Buddha. Calea de mijloc, nici a poftei, nici a aversiunii. Nici a reprimării, nici a complacerii. Nici a refulării, nici a defulării. Dhamma este refugiul.

Sangha sunteți voi și cei care au grijă de voi aici. Sangha e comunitatea celor care se sprijină unii pe alții pentru a atinge țelul cel înalt. Sangha este refugiul.

Și acum, la treabă. Libertatea nu poate fi câștigată decât prin muncă, practicând. Vă rog să fiți foarte atenți, urmează instrucțiunile pentru prima zi…

Instrucțiunile sunt simple și clare. Cât de greu e să stau cu ochii închiși, cu spatele drept și cu picioarele încrucișate sub mine? O nimica toată, doar am stat așa de nenumărate ori la Osho. Ce mare scofală să respir natural, așa cum îmi vine? Nu trebuie să fiu atent decât la aerul care intră și iese pe nări… Intră și iese pe nări… Intră și iese… Intră… Și iese… Intră… Iese…

Tortura.

Răsună gongul. Nu știu când a trecut timpul. Am ațipit de multe ori și m-am rătăcit de și mai multe ori printre gânduri sau frânturi de vise învălmășite. Dau să mă ridic, însă rămân țintuit locului, complet anchilozat. Cel mai tare mă dor șalele, umerii, ceafa, genunchii, ligamentele inghinale și gleznele. Reușesc să mă mișc abia la a treia încercare și sunt nevoit să mă sprijin de perete înainte să fac primii pași. Cum o să rezist zece zile în condițiile astea? Cum o să rezist, dacă am înțepenit așa după numai două ore? mă gândesc cu groază.

Cu chiu, cu vai, ajung la cantină, unde mă așteaptă o porție de terci de ovăz și o cană cu ceai. Molfăind terciul, constat cu amărăciune că ovăzul nu se mai umflă-n mine. Nu-mi mai arde s-o fac pe exploratorul temerar. Îmi beau ceaiul resemnat, clătesc farfuria, lingura și cana, după care mă întorc în cameră, unde mă trântesc în pat, fără să mă mai dezbrac. Conform programului, după micul dejun urmează o oră de odihnă și nu vreau să pierd din ea nici măcar o secundă. De afară, din difuzoare, se aude Goenkaji doinind în Pāli și vocea bătrânului maestru sună bizar, de parcă n-ar cânta un om, ci un brotac fără ureche muzicală. Dar asta prea puțin contează, la cât sunt de distrus. Legănat de strania melodie, adorm repede și mă trezesc abia când gongul se aude iar.

Cobor în curtea Centrului întremat și un pic mai încrezător, gleznele, genunchii și spatele nu mă mai supără așa de tare. Las crocșii la ușă, pe raft, îmi fac curaj și intru în sală. După ce obțin de la voluntari încă o pernă mare și alte două mici, mă așez în postura de meditație, hotărât să respect cu strictețe instrucțiunile primite în zori. Tortura începe însă din nou: durerea de șale s-a mutat între umeri, durerea surdă din genunchi e acum ascuțită, iar gleznele parcă mi-ar fi străpunse de piroane înroșite în foc. Mi-e imposibil să mai stau cu picioarele încrucișate. Încerc varianta cu genunchii la gură, dar nu rezist prea mult nici așa, din cauza junghiurilor care-mi taie respirația. Astfel trece încă o oră de meditație. În agonie.

Scot un geamăt ușor când mă așez în fața îndrumătorului asistent, pentru consultație. I know, zâmbește el fără să aștepte întrebarea. You, the westerners, nu sunteți învățați cu postura asta. Ai însă răbdare, corpul se va adapta. Mâine va fi mai bine. Dacă simți nevoia, poți să mai iei niște perne. Și nu uita ce a spus Goenkaji: reacționăm la senzații! Faptul că reacționezi puternic la durere, înseamnă că obiceiul poftă-respingere e adânc înrădăcinat. Dar nu deznădăjdui, de asta te afli aici: să înveți să observi durerea fără să reacționezi. Având de lucru cu durerile, bănuiesc că nu prea ți-ai urmărit respirația, nu-i așa? Nu-i nimic, it will come. Și acum, până la 11, meditație în cameră. Să n-adormi, OK? surâde îndrumătorul asistent, radios ca un Buddha.

 Lagărul de concentrare a minții.

Ajuns în cameră, mă urc în pat, îmi îndrept spatele și-l sprijin bine de perna lipită de perete. Pe urmă întind picioarele relaxat, închid ochii și, din această poziție confortabilă, mă concentrez asupra respirației. Mă trezește gongul, după o oră în care am dormit de n-am știut de mine. Sunt amorțit ca după o anestezie generală. Gura mi-e încleiată, ochii lipiți, capul căzut în piept și spinarea încovoiată. Iar țeasta parcă mi-ar fi umplută cu câlți, nu cu creier. Mă lungesc în pat neputincios și suspin. E limpede că n-o să rezist zece zile. Sunt praf și n-a trecut nici măcar jumătate din prima zi. Ceva nu e-n regulă. Nu mi-e clar ce poftesc și ce resping, dar aici nu mi-e bine sigur. Aș pleca… Problema e că pașaportul, banii și telefonul sunt sub cheie, la organizatori, și doar n-o să fac acum pe nebunul, să mă duc să le cer. Îmi vor bate obrazul.

Îmi vor spune că am semnat și că am știut de la bun început în ce mă bag. M-au întrebat de trei ori dacă am de gând să renunț, iar eu am negat de fiecare dată, cu tărie. Nu renunț, nu renunț, nu renunț, le-am zis hotărât. La fel îmi vor zice și ei: nu pleci, nu pleci, nu pleci. Ba uite că plec, na, ce-o să-mi faceți? Cum să pleci, ai înnebunit? Înnebunesc dacă mai stau, așa că mă duc, le cer lucrurile, le explic foarte caaalm că sunt ale mele, nu ale lor – fac scandal dacă nu mi le dau înapoi – și gata, îmi iau tălpășița. Ei, asta nu se poate. Cum să nu se poată?! Dacă pleci, te vor blestema! Paranoia, he-he-he. Mai bine recunoaște că ți-e jenă. Jenă?! De ce? Poate pentru că ți-ai luat un angajament, ai semnat un contract și nu se cade să… Și ce-o să pățesc dacă nu-l respect? Nu mă pot ține cu forța. Le spun că vreau să plec pentru că pur și simplu cursul nu-i ce-mi trebuie. Aha, deci Yoko s-a înșelat… Uite ce-i, să n-o amestecăm pe Yoko în povestea asta, bine?

După prânz, fac câțiva pași prin curtea Centrului. Norii s-au risipit și s-a mai încălzit. Simt că plutesc, dar nu de fericire, ci de oboseală. Ca să-mi dezmorțesc mădularele, urc încetinel spre pagoda aurie care sclipește în soare, sub coasta împădurită. Pe marginea aleii, flori parfumate, cu petale cărnoase, viu colorate și mii de gâze care le dau târcoale. Un fluture cu aripi albastre ca cerul poposește pe umărul meu.

Dragă fluturașule, permite-mi să te informez că mă confunzi. Nu sunt o floare, ci o legumă. Sunt vai de mine, chiar nu vezi? Tu ești eu, iar eu sunt tu! strigă fluturele zglobiu, luându-și zborul albăstrui spre pădure. Să știi că nu ești amuzant, bombăn urmărindu-l cu privirea până dispare în frunziș. Rămas singur, privesc abătut dincolo de zidurile înalte de beton, care împrejmuiesc Centrul Dharmashringa. Oricât aș suci-o și aș învârti-o, trebuie să admit faptul că evadarea e imposibilă. Sunt într-un lagăr de concentrare, asta-i realitatea. Un lagăr de concentrare a minții, unde m-am angajat să muncesc până la eliberare.

Arta de a trăi în pace cu voi înșivă.

Mă întorc în cameră, unde-l găsesc pe Boguslaw dormind liniștit ca un prunc. Ah, cât îl invidiez. Pentru el, cursul ăsta e un concediu de odihnă. Mă arunc pe salteaua tare și încerc să adorm și eu, însă în gură simt cum se amestecă gustul dulceag al lehamitei cu celălalt gust, metalic, al fricii. Și unde să mă duc, dacă plec? Unde să mă mai duc? Unde aș fi mai dispus să stau cu mine însumi? Sau o să tot fug mereu, încotro văd cu ochii? Nu, nu dau bir cu fugiții, îmi spun îndârjit, știu prea bine ce-i fuga. Cunosc amăgirea ei… O să rămân aici până la sfârșit… O să rămân până la sfârșit… O să rămân până la sfârșit, îmi repet strângând din dinți, până când cocleala din gură dispare.

Gongul anunță ora 1 după-amiaza. Din nou în sală. Încă două perne peste toate celelalte adunate sub mine. Am construit un turn, ca prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Al naibii bob de mazăre. N-am scăpat nici de dureri, nici de angoase. Și, peste toate, au început să mă sâcâie și zgomotele din jur. Cineva tușește întruna, gâgâind ca o gâscă, iar altcineva strănută și-și trage nasul. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori… Dacă aș avea o batistă, i-aș înfunda nenorocitului nările cu ea, să nu-l mai aud. Sega, iar ai luat-o razna.

Stop, înapoi la respirație; o găleată cu apă proaspătă, răcoroasă, peste mintea înfierbântată. Caaalm… Îți aduci aminte ce bine te descurcai la Osho? Cum rezistai o oră fără să te clintești? Îți aduci aminte cât de atent erai la respirație, de parcă nimic altceva n-ar fi existat? Îți aduci aminte că la un moment dat ai fost respirația? Bine, la Osho aveam scăunelul ăla cu spătar și Yoko încă nu apăruse la orizont. Ce-ți veni cu Yoko? Iar te vaiți? Gata, s-a dus, las-o. E drept, aici ai ajuns datorită ei, dar… crezi că acum ești altfel decât erai înainte s-o cunoști? Chiar crezi că acum ești altul? Nu ești oare același? Cu Yoko sau fără Yoko, nu ești tot tu? Stop! Înapoi la respirație.