: În Sala Oglinzilor.)
Episodul 8 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Episodul anterior îl găseşti aici.
Ca să intru în Chuang Tzu trebuie să îmi pun șosete albe, perfect curate. Le găsesc în cutia de lângă raftul unde mi-am lăsat încălțările.
Purtăm șosete, îmi spune supraveghetoarea, ca să nu deteriorăm pardoseala de marmură care nu a fost tratată niciodată cu lacuri de protecție din cauza alergiilor lui la chimicale. De când he left his body, continuă ea, nimic nu s-a schimbat în Chuang Tzu. Totul e la fel ca acum 20 de ani, când el locuia aici… Dincolo de glasvanduri, ultimul său Rolls Royce perfect întreținut așteaptă din 1990 să mai iasă o dată la plimbare.
Merg fără grabă pe coridorul îngust care duce la sala de meditație. Am multe de văzut. Pereții sunt acoperiți cu oglinzi, picturi abstracte semnate de el și o mică parte din cărțile pe care le-a citit de-a lungul vieții. Număr din ochi câteva mii de volume închise ermetic în spatele geamurilor groase, ca să nu le ajungă umezeala.
Mă opresc în dreptul scaunului stomatologic pe care ajungea adesea. Pe lângă alergii, astm, diabet și dureri de spate, dinţii l-au chinuit mereu. Mi-l imaginez pe scaunul acesta râzând în hohote sub efectul gazului ilariant folosit ca anestezic. Aici, între aceste oglinzi care mă întorc la nesfârșit pe toate fețele, s-au spus lucruri, după care s-au făcut cărți. După care s-a așezat liniștea. Plec mai departe, în vârful picioarelor.
Pătrund în sala circulară. În loc de ferestre ca să vezi afară, oglinzi de jur împrejur, ca să te vezi înăuntru. În fața mea, un pat masiv din marmură. O altă oglindă acoperă patul ca un cearşaf perfect întins, reflectând chipul celui care se apleacă să citească inscripția de sub bustul de bronz:
“Osho nu s-a născut și nu a murit. Doar a vizitat planeta Pământ între 11 decembrie 1931 și 19 ianuarie 1990.”
Dincolo de oglinda asta e cenușa lui Osho. Dincoace sunt eu, cel care își ascunde cu greu emoția.
Ascultăm instrucțiunile așezați pe pernele puse direct pe pardoseala de marmură. Un bătrân în robă neagră ne citește, cu voce scăzută, din Cartea Secretelor. Dacă suntem atenți la pauza dintre inspirație și expirație, vom putea vedea cine suntem cu adevărat, dincolo de oglinzile deformate ale minții noastre.
În Chuang Tzu, deumidificatoarele și aparatele de aer condiționat continuă să toarcă molcom, în timp ce luminile se sting încetișor. Bătrânul facilitator lovește clopoțelul de argint, anunțând începerea meditației. Închid ochii. E prima oară când fac asta. Inima îmi freamătă speriată. Sunt pe puntea aceea, între “sari” și “stai”, cu 15 litri de aer comprimat în spinare, cu centura de plumb la mijloc și cu muștiucul regulatorului ținut strâns între dinți. Perfect echipat pentru prima mea scufundare. Dacă mă arunc, o să mă duc la fund ca bolovanul. Regulatorul o să se blocheze, nu o să mai pot umfla vesta compensatoare ca să revin la suprafață și o să mor sufocat. Da. Evident că așa o să se întâmple. Sunt prea greu cu toate astea pe mine, nu o sa mă pot elibera la timp și o să mor îngrozitor. N-ai să pățești nimic. Ba da, o să mor în chinuri groaznice,
o să mă inghită adâncul.
Nu, n-ai să mori, pentru că știi foarte bine ce ai de făcut și aparatura a fost atent verificată. Vei coborî ușor, de-a lungul frânghiei, metru cu metru, reglând presiunea din vesta compensatoare și respirând calm. Nu sar și pace. O să mă duc ca bolovanul la fund, cu plumbii ăștia pe mine. Sari. Nu sar. Hai, sari odată. Nu sar. Hai că poți. Pot sări cu spatele? E mai bine cu fața sau cu spatele? Cum e mai bine? E bine oricum, numai sari odată. Nț, nu sar, mă apasă butelia rău de tot și nu respir bine prin regulatorul ăsta. Simt că mă sufoc. Zici că trag aer printr-un pai… Regulatorul e făcut să respiri când ești în apă, nu în afara ei. Sari. Nu sar. Sari, îți spun. Nu. Sari odată. Dacă o să intru în panică și o să mă înec cu propria spaimă? Concentrează-te la ce ai de făcut, sari și nu o să pățești nimic. Dar… dacă o să înnebunesc? Sari, nu fi paranoic… Dacă zgândăr ce nu trebuie? Dacă trezesc monștrii din adâncuri? Sari, nu sunt decât monștrii din închipuirea ta. Și crezi că asta mă face să mă simt mai liniștit? Monștrii ăștia se hrănesc din frica ta și mai ales din fuga ta. Sari, întâmpină-i și dă-le binețe… Glumești, desigur… Nu glumesc. Sari odată, pămpălăule. Nu sar. Dacă o să apară Osho, rânjind, să mă anunțe că sufletul meu îi aparține? Sari, paranoicule. Paranoic ești tu. Nu sar nici în ruptul capului. Atunci rămâi pe punte. Rămâi la suprafață. Și fugi înspăimântat de toate lucirile si nălucirile, pentru tot restul vieții tale. Rămâi la suprafață… Rămâi la suprafață…
Salt în gol. Cu toate greutățile care mă trag la fund. Cu toate simțurile încordate. Inspir. Pauză. Expir. Pauză. Calm. Atent. Hai că merge. Mai cobor un metru. Și încă unul. Și încă unul. Și încă unul…
Clinchetul subțire al clopoțelului de argint mă readuce în Chuang Tzu. Deschid ochii și privesc în jur. Oglinzile mă privesc înapoi. Nu e chip să trec de ele. Numai cel conștient că e prizonierul propriilor sale reflexii poate să se elibereze, mă străfulgeră un gând. Da, aici îmi pot afla începutul. Dar și sfârșitul. Pot afla ieșirea sau pot rătăci în continuare. În Sala Oglinzilor intră cine vrea, scapă cine poate. Ieșim pe rând, în tăcere.
“Nu venerați degetul care vă arată Luna.”
“Priviți Luna, nu degetul.” scrie cu litere aurii pe plăcuța de marmură albă de lângă ușa masivă din lemn. Las șosetele și îmi iau crocșii în picioare. Afară bate un pui de vânt și cerul e acoperit de nori. În seara asta nu se vede nicio Lună.
Candele pâlpâie printre bambuși, luminând calea înapoi spre Buddha Grove. Le urmez, fără teama că vântul le va stinge. Pășesc cu încredere pe covorul foşnitor de frunze. Nu o să mă rătăcesc, chiar dacă aș merge cu ochii închiși. Primul pas a fost să aflu unde sunt. Și sunt chiar aici, cu mine.
(va urma)
Comentarii - Niciun comentariu