Namaste, Aventuri spirituale în Nepal (2). Șerpașul și Sfintele Maimuțe.

Ramesh e un băiat modest, din neamul Jirel. Fost cărăuș, precum Laxman și Nakul odinioară. Adică șerpaș? Nu, zâmbește el sfios, Sherpa e o castă, cei din neamul acesta au fost primii care au participat la expediții și de aceea toți cărăușii au fost numiți de vestici după ei.

Ramesh are antebrațul stâng deformat din cauza șuruburilor prinse în oasele sfărâmate după un accident urât, când s-a prăvălit cu ditamai rucsacul unui turist într-o râpă. Asta nu l-a făcut să renunțe, ci l-a ambiționat să continue urcușul. Visul lui e să ajungă cel mai sus, pe Everest, numai că în vârful ierarhiei ghizilor montani se ajunge foarte greu. Privește cu dor în depărtări, spre crestele care se întrezăresc prin pâcla de gaze arse. Orașul îl obosește și tot ce-și dorește e să ajungă iar pe munte. Acolo se simte acasă.

Ne despărțim seara târziu, la ieșirea din Thamel. Ramesh, cum se zice la voi noapte bună? Shuva ratri, se înclină respectuos nepalezul. Atunci… shuva ratri, îi urez la rândul meu, după care mă sui în taxiul tocmit de el să mă ducă înapoi la pensiune. Sega, să știi că abia aștept să ne revedem la Pokhara, îmi spune Ramesh înainte ca mașina s-o ia din loc. Și eu, prietene, îi răspund. Pe curând!

Ajung în cameră năclăit și duhnind a motor, de parcă m-aș fi întors de la uzină, nu de la o plimbare prin oraș. Fac repede un duș, îmi pregătesc rucsacul și mă bag în pat, rupt de oboseală. A fost o zi lungă. Se pare că mâine va fi una și mai lungă. Prima din excursia mea neprevăzută, timp de o săptămână, prin Nepal. Până atunci însă… Shuva ratri, Kathmandu. Noapte bună.

CAPITOLUL 7. Sfintele Maimuțe.

Încă o zi până la cursul de Vipassana. Zi pe care Ramesh are grijă să mi-o umple cu vârf și îndesat, însă nu ca angajat al fraților Devkota, ci ca prieten care ține morțiș să-i arate altui prieten frumusețile orașului său. Obiectivul principal: Templul Swayambhunath, pe colina din apropierea Thamelului, un loc de pelerinaj atât pentru buddhiști, cât și pentru hinduși, vechi de peste 2.000 de ani. I se mai spune și Templul Maimuțelor, mă informează Ramesh când trecem pe lângă străjerul de la intrare, un câine de piatră cu totul și cu totul deosebit.

Ramesh, de ce câinele ăsta are sâni de femeie? Nu știu să-ți răspund la așa întrebare, roșește el stânjenit. Ramesh, da’ de ce ține laba pe o minge de fotbal din aur? Nici asta nu știu, sorry… Și de ce mă rog frumos are mătărânga erectă și decalotată, ca să nu zic altfel? Sega, mă depășește chestiunea, zău, sunt hindus, nu buddhist.

Strania lume a formelor religioase care populează curtea templului ajunge treptat să mă cucerească, deși Ramesh nu-i în stare să-mi explice prea multe, fiind hindus, nu buddhist. Sunt covârșit de abundența reprezentărilor unei realități de dincolo de simțuri și, în curând, zeitățile bizare, vopsite în combinații de auriu, sângeriu și albastru senin, miile de bețișoare parfumate care ard mocnit în altare, clinchetele de clopoței care acompaniază ritualurile, huruitul roților de rugăciune, învârtite de pelerini, aduc treptat pacea în sufletul meu.

Așa-i în fiecare zi aici, îmi șoptește Ramesh, în timp ce ne facem loc prin mulțimea de credincioși și călugări, hinduși și buddhiști, care se roagă, se închină, depun ofrande la picioarele zeităților, primesc sau împart binecuvântări. And these are the holy monkeys, îmi arată Ramesh obrăznicăturile care se agață când de o zeitate, când de alta, certându-se pe ofrandele dulci. Din creștetul unui leu de piatră înaripat, un macac sfințește pelerinii mai puțin vigilenți cu smotoceli și pălmuțe după ceafă, dar nimeni nu se revoltă, nimeni nu ia măsuri. Toți înghit umilința și-și văd mai departe de drum, dovada clară că oamenii au venit să se închine la Templul Maimuțelor și nu invers.

Ochii trezirii.

Pe platoul din vârful dealului, o adiere fierbinte mișcă stegulețele albastre ca cerul, albe ca vântul, roșii ca focul, verzi ca apa și galbene ca pământul. Sunt stegulețe de rugăciune, înșirate deasupra noastră pe sfori care pornesc în toate direcțiile, ca niște raze, din stupa închinată lui Buddha. Marmura pe care călcăm desculți e spălată și măturată încontinuu, iar gunoiul e adunat în mormane păstoase, unde ghirlandele de flori portocalii ofilite se amestecă cu ofrandele ciugulite de porumbei și cu găinațul.

Alături, mâini pricepute împletesc flori portocalii proaspete în ghirlande noi, pe care alte mâini le iau și le agață cu evlavie la gâtul zeităților, de acolo fiind scoase când florile se vor ofili, urmând să fie azvârlite în mormanele păstoase, unde se vor amesteca cu ofrandele ciugulite de porumbei și cu găinațul. Dintr-o firidă, un Buddha poleit cu aur și înfășurat în mătăsuri surâde placid, poate cu gândul la pachetul de biscuiți pe care cineva i l-a depus, ca ofrandă, în poală.

Înconjurăm stupa în sensul acelor de ceasornic, după rânduială, urmăriți de ochi pictați cu migală pe piatră. Sunt ochii trezirii, îmi spune Ramesh. Pe bune? îl întreb surprins și încântat totodată de faptul că și-a dat, în sfârșit, cu părerea. Da, Sega, pe bune. Sunt ochii trezirii din această lume în care ne aflăm datorită ignoranței noastre. Sunt ochii lui Buddha, ochii înțelepciunii și ai compasiunii. Ciudat, remarc eu în gând, parcă ar fi ochii motanului de Cheshire din Țara Minunilor. Rânjetul mai lipsește… Ramesh, da’ cum de știi tu, un hindus, atâtea despre Buddha? Sega, firește că știu, Buddha s-a născut la nici două sute de kilometri de locul ăsta, culmea ar fi să nu știu.

E timpul să coborâm. Cu grijă, sunt trei sute șaizeci și cinci de trepte, mă atenționează Ramesh. Interesant, câte o treaptă pentru fiecare zi a anului presupun, dar nu-l mai întreb. Zăpușeala e mare și după vreo sută de trepte simt că am obosit. Îl strig pe Ramesh care a luat-o voinicește înainte și apoi mă așez. Niște maimuțe se apropie de mine, poate am ceva să le dau. N-am. Marș de-aici, nesimțitelor mici.

Fleoșc! – un porumbel mi se găinățează pe umăr, fâșșș-fâșșș – o femeie mătură treptele monoton, cheeese! – câțiva turiști își fac poze cu stupa.

Un pelerin a ațipit la umbra statuii lui Buddha, care o să vegheze până când omul se va trezi.

Va urma. În episodul următor, Sega cumpără înțelepciune cu o sută de rupii bucata și ajunge la centrul Dharmashringa pentru teribulul curs de Vipassana.