Namaste. Aventuri spirituale prin India și Nepal (ep. 29). Râdeți pentru ultima oară.

Cadrul se lărgește, dezvăluind o masă compactă de oameni.

În primele rânduri Raja, Mukta și alți câțiva cărora nu le știu numele. Sunt ei, numai că mai tineri cu 20 de ani. Raja are părul și barba negre, iar Mukta e o doamnă distinsă, cu trăsături nobile și foc în priviri. Aparatul de filmat panoramează. Lumea nu e strânsă într-o sală, ci într-un cort imens, urzit din plase împotriva țânțarilor. Recunosc podiumul de marmură. Pe podium e un fotoliu, iar în fotoliu Osho. Acțiunea se petrece în acel Buddha Grove de la sfârșitul anilor ’80 despre care mi-a povestit Swami Gopi Krishna.

Împuținat la trup, purtând un kimono futurist închis la culoare și o căciuliță asortată pe cap, cu barba rărită dar mai lungă ca niciodată, cu fața suptă acoperită de o pereche de ochelari cu lentile fumurii imense, violet, Osho degajă un aer nepământean. Parcă ar fi aterizat de pe altă planetă… Osho nu s-a născut și nu a murit. Doar a vizitat planeta Pământ… Frazele curg limpede, dintr-un izvor nesecat de înțelepciune. Osho vorbește în cuvinte simple despre traseul pe care îl parcurge conștiința până la iluminare. Ascultându-l, îmi vine să spun da, chiar așa e, nu are cum să fie altfel, aha, aha, exaaact, uau, am simțit eu că așa-i, nu are cum să fie altfel, pfoai de mine ce bine le zice, incredibil, și altele asemenea. Însă dacă m-ar pune cineva să reproduc măcar o idee, aș scoate cu siguranță un “ăăă”, căci nu aș fi în stare de altceva mai coerent.

Și acum, înainte să deveniți cu toții Buddha…

Osho este întrerupt de râsete răzlețe. Tace preț de câteva secunde lungi și tăcerea se răsfrânge asupra întregii audiențe. Osho se uită fix la cei 3.000 de Bodhisattva adunați în fața lui claie peste gramadă și le zâmbește șugubăț de sub mustață. Râdeți, râdeți… Unii dintre voi se vor întoarce și vor sărbători, iar alții… poate că au râs pentru ultima oară… Râsul ne cuprinde pe toți, cei 3.000 de atunci din Buddha Groove și cei 300 de acum din Auditorium.

Buuum, Gibberish…

Buuum, ne întoarcem cu bine din iad.

Ok, Maneesha.

După aceste cuvinte, filmul ar trebui să se încheie, luminile să se aprindă, iar noi să ne întoarcem liniștiți la realitățile noastre. Dar astăzi e altfel. Spectacolul continuă. La sfârșitul întâlnirii din seara asta începe muzica:

Your looove, Bhagwan, takes us where the eagles fly…

Toată lumea cântă, dansează și bate din palme. Atât dincolo cât și dincoace de ecran. Dragostea ta, Bhagwan, ne înalță acolo unde se avântă vulturii… Osho dirijează. La semnul lui, muzica se oprește și toți ridicăm mâinile în aer, strigând cu bucurie, cât ne țin bojocii: Oshooo!

Your looove, Bhagwan, takes us where the eagles fly, fredonează Ekta euforică, descuind ușa beciului. O urmăm supuși pe nemțoaica masivă cu chip fioros și zâmbet blajin, pentru încă o porție de întuneric. Rolul de gardian în lagăr i s-ar potrivi mănușă. Filmul, care s-ar putea intitula “Noaptea Ektei”, e pe cale să înceapă.

Ekta pune CD-ul cu Osho Quotes – cum îi place ei să spună – apoi închide ochii și ascultă pioasă, cu palmele puse una peste alta pe abdomenul măricel, ca să își simtă respirația. Ascultăm cu toții:

Întunericul nu e ceva rău, negativ sau înspăimântător. Întunericul e începutul. Întunericul e nesfârșitul. Întunericul are profunzime. Lumina e superficială. Lumina e mărginită. Poți vedea asta când aprinzi o lumânare. Poți vedea limitele luminii…

M-am obișnuit cu textele astea, așa că nu mă mai sperii. Ekta deschide ochii încetinel, oprește înregistrarea cu gesturi lente și ne zâmbește la fel de liniștitor, ca un măcelar care se apropie de godaci cu satârul în mână. Ne spune că azi trebuie să căscăm nu doar ochii, ci și gura, ca să ne umplem mai mult de întuneric, după care apucă potențiometrul cu degetele ei grăsuțe și îl răsucește ușurel. Lumina se face din ce în ce mai mică. Și mai mică, și mai mică…

Întunericul ne acoperă ca niște piei de bivol puse una peste alta. Bezna e tot mai grea și mai groasă. Ce să mai, e groasă de tot. După un timp despre care nu îmi amintesc mare lucru, clopoțelul sună și lumina începe timid să își facă simțită prezența. Când ochii ni se obișnuiesc din nou cu văzul, Ekta ne înmânează câte un petec rotund de pânză vopsită în negru, un crâmpei de întuneric pe care să îl purtăm cu noi de acum înainte.

Ieșim, fiecare cu bucățica sa de negură în buzunar, muți ca niște pești decongelați și congelați la loc. Doar Ekta mai rămâne puțin să deretice, fredonând pentru sine:

Your looove, Bhagwan, takes us where the eagles fly…

Află mai multe despre autor şi înscrie-te pentru a primi varianta tipărită a romanului accesând site-ul Sega Namaste.

Sursă imagine.