Namaste, aventuri spirituale (ep. 32). Floarea de dincolo de Everest.

Când mintea se luptă cu ea însuți.

Controlul presupune un conflict, o luptă aprigă. Tu vrei să controlezi gândurile, iar ele se opun. Alimentate cu energia ta, devin și mai puternice. Și lupta asta nu te lasă să îți iei vacanță. Abia atunci când renunți să te mai opui, când renunți la luptă, când realizezi că tot ce ai de făcut e să observi și nu să îți aprobi sau să contrazici gândurile și nici să încerci să le oprești, ele încetează să te mai tulbure. Când devii o oglindă care reflectă totul, fără să adaugi și fără să scoți, fără să înfrumusețezi și fără să urâțești, vei vedea lucrurile așa cum sunt. Vei vedea că întreaga existență e cuprinsă în tine. Răsăritul de soare e în tine, stelele sunt în tine, cerul e în tine…

…Voi confundați non-mintea cu negarea minții și de aceea puteți înnebuni, pentru că ajungeți split-mind, foarte departe de no-mind. O parte a minții voastre vrea să anihileze cealaltă parte, care i se opune. Iar voi sunteți la mijloc în acest război absurd, creat chiar de voi înșivă. S-ar putea ca mintea să vă zică “scânteia iluminării e doar o impresie, nu o băga în seamă!”. Și voi o veți asculta supuși.

Atât de puternică e mintea. Milioane de ani a învățat toate vicleșugurile, a învățat cum să vă înșele, a ajuns să vă stăpânească, iar acum se teme că urzeala ei va fi descoperită… Gândiți, deci existați – asta v-a învățat mintea să spuneți. Nu Descartes. El a fost un biet sclav, ca și voi. Mintea e un Everest pe lângă floarea gingașă a unei conștiințe iluminate… Totuși, lumea e alta de la Gautama Buddha încoace. Acest om a demonstrat că se poate, că libertatea, eternitatea sunt în interiorul vostru…

După întâlnirea de seară mă intersectez cu Ananda la ieșirea din Auditorium. Străbatem împreună drumul până la camere, sporovăind ca doi buni vecini. Trebuie să fi fost extraordinar când el era aici, suspin melancolic la despărțire, încă sub impresia discursului. O, Sega, face taximetristul dând ochii peste cap, el este aici, da’ nu vezi tu, că ești prea capsoman.

Cele două căi.

Am ochii închiși dar sunt perfect treaz și liniștit pe dinăuntru. Stau nemișcat și astfel ajung să exist și să nu exist. Corpul nu mai există. Doar Atenția. Lasă gândurile să treacă, observă-le doar, îmi amintesc. Le las să treacă și gândurile își pierd puterea. Gândurile și fumul au o natură asemănătoare. Focul le face să apară. Dincolo de perdeaua de fum, prezentul. Sunt la gura peșterii în care am orbecăit toată viața. După atâta timp petrecut în întuneric, lumina zilei mă orbește până mă obișnuiesc cu ea…

Sunt un șuvoi de energie descătușată, fără început și fără sfârșit. Sunt doar Atenție. Percep totul direct, cu claritate, fără distorsiuni. Aici și acum nu există niciun gând. Nici trecut și nici viitor. Pentru o clipă nu am mai fost eu, Sega…

Există două căi. Prima e întortocheată și duce spre o lume înșelătoare, închipuită. E o cale pe care o cunosc prea bine, e calea bătută de o viață. Pe calea asta se umblă în lanțuri. Lanțurile nu se văd când te înfrupți din ceea ce îți place, însă tocmai atunci ele formează verigi noi, mai groase, mai grele, mai rezistente. Lanțurile devin vizibile când obiectul plăcerii se scurge printre degete ca nisipul, datorită naturii schimbătoare a lucrurilor. Și cu cât te zbați mai tare, cu atât lanțurile mușcă mai adânc din carne. Atunci îți amintești din nou, înfrânt, ce înseamnă durerea. Și realizezi – pentru a câta oară? – că nu ești decât un prizonier aruncat într-o groapă fără fund, ce îți părea, până adineauri, o grădină a desfătărilor.

Cealaltă cale e spre libertate. Când stingi felinarul care luminează tărâmul amăgirilor, zărești drumul.

În seara asta am văzut pentru o clipă lucrurile așa cum sunt. Pentru o clipă, în Chuang Tzu, oglinda a devenit fereastră. Și prin această fereastră am zărit o floare, dincolo de Everest.

Sau poate iar mi s-a părut.