Namaste. Aventuri spirituale prin India (Ep. 3): Ultima noapte la Mumbai, prima noapte la Pune

Bye Bye Mumbai

Hainele spălate, uscate, călcate, împăturite și parfumate le pun cu grijă peste celelalte, în rucsacul albastru. Trag pe mine o cămașă subțire, cu mânecă lungă și o pereche de pantaloni scurți, cadrilați. În picioare iau crocșii roșii, ideali pentru o vreme ploioasă ca asta. Salt în spate rucsacul albastru și atârn la piept rucsacul cenușiu. Turistul perfect e gata de drum. E timpul să îmi iau la revedere de la gazdele mele. Allah să fie cu tine, îmi urează Naqiya din prag, iar Sabal cel puternic deschide umbrela, cu un zâmbet servil. Mă va conduce până la taxi, fără doar și poate. Nu am cum să mă opun. Plouă cu spume, însă ploaia e caldă și fină. Musonul a început să îmi placă.

La gară ajung pe la 12. Trec de soldații care păzesc intrarea, pășesc cu grijă printre oamenii care dorm întinși direct pe pardoseala de marmură, mă strecor printre ceilalți călători cu căței, purcei, capre, oi, baloți, cufere, saci sau genți voluminoase și ajung fără probleme la linia 11, unde e tras trenul meu, Hyderabad Express, cu destinația Pune. Mă urc în vagonul de clasa a II-a cu aer condiționat. Gândacii maronii și lunguieți fug sperioși din calea mea, ascunzându-se în spațiile înguste dintre banchete. În afară de mine și de micii călători clandestini mai sunt câțiva indieni și doi conductori.

Pornim pe la 12:45 și pentru vreo jumătate bună de oră ne târâm prin oraș ca un șarpe mare și leneș. În drumul nostru spre ieșire, ne intersectăm cu trenurile care transportă navetiștii dintr-o parte în alta a metropolei. Vagoanele sunt arhipline și oamenii atârnă mult în afara ușilor deschise, formând o grămadă compactă, de parcă ar fi lipiți unii de alții cu un adeziv misterios.

Curând, peisajul urban este înlocuit cu unul dominat de coline domoale, acoperite cu vegetație abundentă, verde crud, iar expresul de Hyderabad prinde viteză, gonind spre sud. Ploaia se întețește, acoperind geamul cu o peliculă groasă de apă, dincolo de care lumea începe să își piardă contururile. Simt cum mă fură somnul. Pleoapele coboară grele peste ochii obosiți. Ațipesc, murmurând: bye, bye, Mumbai.

Mă trezește unul dintre conductori pe la 16:30, în apropierea gării din Pune.

Prima alee a Parcului Koregaon, la numărul 17, îi spun șoferului de motoricșă. Acha, Osho Ashram, nah? clatină indianul din cap, făcându-mi complice cu ochiul. Da, ashramul lui Osho, îi răspund. Veeeery good place Osho Ashram, continuă omul, conducând ricșa printr-un trafic de zece ori mai aglomerat decât cel din Mumbai, printr-un aer de zece ori mai poluat. Osho bhagwan, Osho saint, Osho my guru, se împărtășește el cu candoare, arătându-mi mândru colecția lui de fotografii.

Remarc de-abia acum pozele lipite pe parbriz, pe bord și pe ghidon. Din toate mă privește un indian frumos, cu trăsături fine și pielea aproape albă. În ciuda vârstei destul de înaintate, judecând după barba lungă și albă, chipul este perfect neted, probabil retușat în Photoshop. Sau nu, cine știe. Nici un rid pe fruntea înaltă și nici vorbă de obraji scofâlciți. Fața ovală, luminoasă, păstrează urma unui zâmbet cu tâlc. Sprâncenele ca două săgeți cu vârful spre cer se arcuiesc deasupra pleoapelor ușor alungite, care lasă să privească doi ochi negri, strălucitori. Nu sunt ochi blajini. Sunt ochi care sfredelesc și de care nu te poți ascunde. Poate că ochii aceștia privesc direct în suflet, în adâncul ființei tale, arzând toate minciunile cu care te-ai acoperit. O dată ce ai privit acești ochi, nu îi mai poți uita niciodată. Căciulița însă e ridicolă. E o căciuliță dichisită, cu pretenții, de pe care doar mărgăritarele par să mai lipsească. După mine, căciulița strică tot. Acest bărbat și-ar impune prezența doar cu o simplă pânză pe el. De ce briz-briz-ul ăsta? Să fie o chestie indiană? Oricum ar fi, aerul de prinț împopoțonat mă deranjează. Și totuși, omul acesta m-a adus în India. Nu prin forța magnetică a privirii, ci prin cuvinte simple. Cuvintele au pătruns adânc în mine, ca semințele într-un pământ reavăn, vorbind inimii mele într-o limbă tainică, demult uitată. Osho mi-a vorbit dintr-o carte, dar așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată.

Întrerupătoarele

Am ajuns. Intrăm pe prima alee a parcului Koregaon, îndepărtându-ne de bulevardul zgomotos, înecat în fum. Lianele care atârnă din copacii uriași râcâie acum acoperișul ricșei. Plouă din toate puterile și din toate direcțiile, dar m-am obișnuit cu asta. De-o parte și de alta a aleii, dincolo de zidurile înalte sunt fostele reședințe ale maharajahilor, pe care vegetația luxuriantă le ascunde de ochii curioșilor. Oprim. Plătesc cele 150 de rupii și mă dau jos din ricșă. Îmi iau din nou desagii în spinare. Sunt doar la câțiva zeci de metri de locul unde voi sta 3 luni, începând de mâine.

Oameni în robe stacojii traversează aleea, pendulând între cele două curți străjuite de porți negre, mari și groase. Parcă m-aș apropia de un alt tărâm. Parcă aș fi pe cale să pătrund într-un univers paralel, din zona crepusculară. Genunchii mi se înmoaie. La naiba, mi-e greu să mă stăpânesc. Inima îmi bate cu putere. Calc pe speranță, pe frică, pe îndoială, pe disperare, pe clipe iluzorii de extaz, pe beznă și chin, pe viața asta și pe moartea aia. Ai grijă, Sega. Pe muchia cuțitului, echilibrul e fragil. Dacă rămâi pe loc, te tai. Dacă alergi, iar te tai. E atât de greu… Și totuși sunt aici. Chiar dacă nu sunt gata să accept întru totul această realitate, sunt aici. Ca să înțeleg bine unde am ajuns, privesc în trecutul meu. Nu văd nici o discontinuitate. Pașii mi se înlănțuie firesc, unul după altul, de la începutul începuturilor și până acum. Nu m-am trezit aici. Am venit aici ca să mă trezesc.

Ce te-a adus prin locurile astea? mă întreabă cu voce aspră, fără nici o introducere, omul de la poartă. E un bărbat trecut binișor de 60 de ani, tuns militărește, cu ochelari rotunzi, mustață groasă și bărbie proeminentă, având alura unui fost luptător în legiunea străină. Roba stacojie fără mâneci lasă să i se vadă tatuajele de pe brațele musculoase. Musonul, îi răspund eu. Musonul m-a adus aici. Râde oarecum surprins, dar devine un pic mai prietenos. Musonul e bun, îmi răspunde el, musonul răcorește, musonul primenește. De-asta am și venit, îi zic. În partea mea de lume nu există musoni. Ei bine, în cazul ăsta ai venit exact unde trebuie, aici avem din plin, nu ne putem plânge.

Îmi spune că îl cheamă Wajid. Îi spun și eu cine sunt și că am venit aici pentru 3 luni, la programul work as meditation, care începe de mâine. Ca un fel de Sfântul Petru la poarta unui alt rai, Wajid scormonește cu atenție în dulăpiorul plin cu chei din spatele pupitrului. Wajid e păstrătorul cheilor. Hm, se pare că va trebui să revii mâine dimineață, camera ta nu e încă pregătită. Nu găsesc nici o cheie pe numele tău. Și până mâine ce fac? întreb eu dezorientat, cu inima strânsă. E destul de neplăcut să nu fii primit în paradis. Wajid zâmbește. Hai, că nu te lăsăm noi așa, de izbeliște. Vezi că e un hotel la câțiva pași de-aici, condiții bune, preț rezonabil.