Namaste. Aventuri spirituale prin India (Ep. 4): Alb, Roşu şi Negru

Capitolul 4 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Episodul anterior îl găseşti aici.

La ora 9 fix sunt din nou în faţa porţii. Fac o poză, dar mâna îmi tremură de emoţie. Poza iese mişcată. Deasupra intrării, sub acoperişul impunător, cu streşini curbate în sus, stă scris “OSHO INTERNATIONAL” cu majuscule aurite. La poartă nu e Wajid, ci un indian blajin, care mă trimite în dreapta, la Welcome Center. Bine ai venit, Sega, te rugăm să aştepți puțin pe banca aceea. Las rucsacurile pe pardoseala de marmură neagră şi mă aşez pe scândura lăcuită, perfect netedă. Parcă aş fi intrat într-o mănăstire zen, judecând după arhitectura aerisită, cu forme simple, reduse la esență. Sau mai degrabă într-o mănăstire zen hi-tech, cu atâtea calculatoare la care butonează oamenii în robe stacojii.

Centrul de Bun Venit e un spațiu deschis către o grădină luxuriantă.

Acolo unde se termină marmura neagră începe un bazin acoperit cu frunze de lotus dintre care se iveşte statuia lui Buddha adâncit în meditație. Din ghivecele mari, plasate pe marginea bazinului, plante exotice îşi revarsă parfumul, iar prin copertina susținută de coloane metalice rotunde creşte nestingherit un copac. O cascadă artificială îmbracă peretele opus, răspândind în aer un susur cristalin. Un păun şi o păuniță trec făloşi prin fața mea. Mă ciupesc să văd dacă nu visez. Unde altundeva decât în Grădina Raiului se mai plimbă păunii printre oameni ca găinile prin bătătură? Nu visez. Tot ce văd în jurul meu e aievea. Paradis sau nu, mă simt cuprins de o pace adâncă, vecină cu moleşeala. O iau ca pe un semn bun. Încordarea a dispărut cu totul şi teama din stomac s-a risipit ca ceața dimineții, lăsând loc unei senzații ciudate, asemănătoare unui surâs. Încerc să pun acest surâs pe buze, dar nu am o oglindă la îndemână să văd dacă mi-a reuşit.

Bine ai venit la Osho, eu sunt Suzanne şi o să am grijă de tine. Rămân cu gura căscată. Femeia în robă stacojie, cu ochii verzi şi părul roşcat tuns scurt, e leit fosta mea educatoare de la grădinița germană. Ăăă, vorbeşti nemțeşte? reuşesc eu să articulez într-un târziu. Natürlich, sunt din Africa de Sud şi familia mea e de origine germană. Also… kommst du aus Deutchland? mă descoase ea. Aş putea să jur că e Misskiess Tante. Neschimbată, aşa cum am cunoscut-o când aveam 5 ani. Ăăă, nein, nu, Suzanne, nu vin din Germania. Eu sunt Sega din România. Dar semeni foarte bine cu cineva şi de aceea… Ei bine, mă întrerupe ea nerăbdătoare, acum că ne cunoaştem hai să începem cu testul SIDA, care e obligatoriu.

Din peretele lateral, placat cu marmură neagră lucioasă, se deschide o uşă pe care nu am remarcat-o până acum. În cadrul ei apare un indian rotofei, cu mustăcioară şi ochelari cu ramă groasă, într-un halat alb. Indianul se apropie de mine. Pe ecusonul de la piept citesc “Dr. Suresh Agarwal”. Întind mâna, însă doctorul îmi cere doar un deget. O înțepătură nedureroasă şi Dr. Suresh dispare cu o picătură din sângele meu după uşa care se închide fără zgomot, lăsând peretele perfect neted, ca şi cum… Suzanne, ce-a fost asta?! Visez?

Sega, trebuie să îți facem o poză, nu te mişca. Aşa. Acum semnează aici. Bun. Și acum să introducem datele tale personale în baza noastră de date, care dă eroare, damn it. Ia să mai încercăm o dată. Vai, ce calculatoare de rahat. Offf… Mi-a mâncat nervii hardughia asta. În sfârşit, hai că te-am salvat. Uite, e gata şi legitimația. Suzanne îmi pune în palmă o bucată caldă de plastic, proaspăt imprimată cu chipul unui om care nu ştie ce i se întâmplă. Dedesubt, numele meu şi semnătura.

Iese şi Dr. Suresh cu verdictul. Sunt un personaj negativ. We all are here negative persons, he he he, no positiv persons inside the premises, glumeşte el în engleză lui peltică şi caraghioasă. Cu noi ai terminat, răsuflă Suzanne uşurată. Testul ți-a ieşit bine, legitimație ai, în baza noastră de date eşti. Testul şi înscrierea te costă 800 de rupii. Și dacă tot vorbirăm de bani, de-acum încolo nu o să mai ai nevoie de ei. Adică o să mai ai, dar sub formă de cartoane valorice pe care va trebui să le cumperi de la ghişeul acela. Pentru început ia-ți un carton de 1000 de rupii, o să te prinzi tu repede cum merge treaba pe aici. Și acum te rog să mai aştepți un pic pe banca asta, imediat vine altcineva să te preia.

Kalakeli apare la scurt timp, aducând cu ea un zâmbet cald, de bun găsit.

Olandeza în vârstă, stabilită aici de 11 ani, se poartă cu mine ca o bunică grijulie şi mă invită la o scurtă plimbare de familiarizare cu locul. În timpul musonului e mai puțină lume ca de obicei, îmi spune bunicuța olandeză. Ceea ce înseamnă mai puține bătăi de cap, zâmbeşte ea poznaş. Și chiar dacă umezeala ne mai face probleme din când în când, lunile ăstea sunt cele mai plăcute, cu 28 de grade Celsius şi ziua şi noaptea. Tot restul anului ori e prea cald, ori e prea aglomerat, eh…

Kalakeli, de ce toate sunt negre? o întreb eu cu ochii la clădirile pe lângă care trecem. Pentru că toate sunt  nothingness, Sega. Nothing, no thing… Încă neînvățat cu nimicul, eu nu văd decât o prisacă întinsă pe câteva hectare, cu stupi negri în jurul cărora zumzăie harnice albine stacojii. Stupii au nume grele: Chuang Tzu, Lao Tzu, Omar Khaiam, Jesus, Kabir, Meera, Myrdad, Rinsai, Naropa, Tilopa. Ne oprim la primul etaj al blocului Rinsai 1, în dreptul primei camere pe partea stângă. This is your room, mă informează Kalakeli, descuind uşa. Camera micuță are o fereastră cu geamul albăstrui, un pat, o baie, un fotoliu, un şifonier şi o oglindă pătrată deasupra patului. Cămăruța e simplă şi curată ca o chilie. Îmi place. Deşi marmura neagră şi lucioasă acoperă în întregime pereții şi pardoseala nu mă simt ca într-un cavou. Și chiar de-ar fi să fie un cavou, e unul zen. Să putrezească aici ce trebuie să putrezească… Ai grijă, dacă vrei să nu iți putrezească hainele din cauza umezelii, va trebui să le speli des, intervine Kalakeli. Avem o spălătorie bine pusă la punct, nu trebuie să le speli tu cu mâna ta. Să treci numaidecât pe acolo ca să primeşti un număr şi un sac. Numărul îl vei scrie cu markerul pe bucățele de pânză, pe care le vei prinde de rufe cu agrafe. Rufele le vei pune apoi în sac şi sacul îl vei duce la spălătorie. Cum să procedezi mai departe or să iți spună ei… Iți atrag atenția că patul trebuie făcut în fiecare zi şi că lenjeria trebuie dusă obligatoriu la spălătorie o dată pe săptămână. Să ştii că verificăm asta, mă previne ea. E un regulament care trebuie respectat, dacă vrei să rămâi în programul work as meditation până la capăt. O, nu iți face probleme, Kalakeli, sunt un tip destul de ordonat. Mă bucur, zâmbeşte ea mulțumită, o bătaie de cap mai puțin… Ah, era să uit: după ce te instalezi, du-te la Galleria să iți cumperi robele. Două stacojii şi două albe. Când unele sunt la spălat, le porți pe celelalte, îmi explică ea metodic. Ei, cam asta ar fi, Sega. This is your key from now on. Arunc o privire asupra brelocului de care atârnă cheia: Rinsai 1 – 110. Camera 110… A, Kalakeli, îmi amintesc eu dintr-o dată, am observat că multe evenimente legate de călătoria mea sunt marcate de numărul 11: pe 11 noiembrie mi-am luat biletul de avion, pe 11 iunie am zburat spre Mumbai, trenul spre Pune a plecat de la linia 11, tu stai aici de 11 ani şi, iată, numărul camerei e 110… Crezi că sunt simple coincidențe? Kalakeli face ochii mari. Știi ceva despre Kabala? Nu, recunosc eu. Deşi nu prea crede în numerologie, Kalakeli îmi spune că 11 e un număr norocos. So… good luck for the next 3 months, îmi urează ea cu zâmbetul de bun găsit, lăsându-mă singur în noua mea cameră. Poate că o să am, într-adevăr, nevoie de mult noroc, îmi zic, trântindu-mă în patul primitor. Învins de moleşeală, corpul meu se scufundă în aşternuturile jilave de parcă ar fi umplut cu nisip. Afară plouă mărunt. Nu mai am putere nici cât să trag o pernă sub cap. Cad pradă unui somn adânc, liniştitor, fără vise.