Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (Ep. 10): O sută de beţe Zen.

Episodul 10 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Episoadele anterioare le găseşti aici.

Param, australianul în vârstă de 53 de ani, seamănă cu Roger Daltrey, solistul de la The Who. An old hippie, după cum se auto-caracterizează. Claia de păr cu bucle aurii îi ascunde vârsta, încadrând un chip bronzat, cu trăsături aristocrate. Cu noi la masă mai e Prana, clona bondoacă a basistului Gene Simons de la Kiss, un  american care vorbește despre sine însuși la persoana a III-a. Prana is totally spaced out, man, își dă el ochii peste cap din trei în trei secunde. E încă sub influența discursului lui Osho din seara asta. Într-adevăr, a fost un discurs impresionant, înregistrat în perioada americană. Doar la gibberish am avut unele rețineri, ca de obicei.

I was there back then, in Oregon, surâde Param enigmatic, ca un Buddha care face surf. Am ajuns acolo în ’82, își amintește el. Vândusem tot, hotărât să mă mut definitv în Rajneeshpuram, orașul lui Rajneesh. Așa i se spunea pe atunci lui Osho. Rajneesh. Iubirea pentru omul acesta cu o viziune nouă ne adusese laolaltă și ne ținea împreună. Ne adunaserăm câteva mii, misfits from all over the world. Munceam în schimburi, zi și noapte, fără să simțim oboseala. Așa au trecut 3 ani, cei mai frumoși din viața mea. Am pus ban peste ban și umăr lângă umăr ca să facem o oază în mijlocul deșertului. Și am făcut-o. Dar s-a ales praful.

Param ridică din umeri și pe fața lui arsă de soare și bătută de vânturi încolțește un zâmbet detașat, fără regrete. Am lăsat în urmă o infrastructură pusă la punct, capabilă să susțină o populație de 50.000 de locuitori, continuă el. Am lăsat totul baltă și ne-am risipit care încotro. Visul meu de a trăi într-o lume nouă, mai bună, se dusese de râpă. Investisem toți banii, vreo 4 milioane de dolari, și ajunsesem un sărăntoc. Rămăsesem pe drumuri, fără nici un șfanț. Ai mei nici nu au vrut să mai audă de mine. Taică-meu aflase între timp că sunt gay și m-a dezmoștenit, realizând probabil că nu o să cresc vite așa cum a făcut el o viață întreagă. Cu toate astea, m-am întors acasă, în Australia, unde am făcut o vreme pe stilistul de păr. Chiar reușisem să îmi deschid propriul salon. Nu îmi doream decât să duc o viață cât se poate de normală, departe de Osho și de sannyasinii lui. Am trăit așa câțiva ani. Mort pe dinăuntru. Au fost ani lungi și tulburi. Când mi-am revenit din depresie, am știut că trebuie să merg la Pune, unde Osho se întorsese din ’87. Am vândut iarăși tot ce agonisisem și am plecat spre India, pentru o viață nouă. Sau pentru o viață veche. Am aterizat la Mumbai într-o vineri, pe 19 ianuarie 1990. Vestea am aflat-o dintr-un ziar, nici nu coborâsem bine din avion. Cele câteva rânduri scrise sub poza lui m-au lovit în piept ca o rafală de mitralieră. M-am prăbușit pe un scaun, acolo în aeroport, și am plâns cu sughițuri, ca un copil abandonat.

Osho murise chiar în ziua aceea.

Australianul privește înspre candela care arde mocnit pe masa noastră, de parcă n-ar mai fi văzut o flacără până acum. În ochii lui albaștri s-au aprins două luminițe. Ei bine, rostește Param după câteva clipe lungi de tăcere, he may left his body, dar e încă aici, cu noi. Îl simt în inima mea.

Îmi dreg glasul și întreb cu grijă să nu îl tulbur. Spune-mi, te rog, chiar avea 100 de Rollsuri așa cum se spune? Avea, nu e o legenda, răspunde australianul pe șleau, cu un zâmbet șugubăț. Toți am contribuit la asta. Din iubire pentru maestru? No, Sega, izbucnește el în râs. It was a huge fucking zen stick . Un băț zen pe care Osho l-a trântit în capul unei societăți adormite de consumerism. Foarte mulți au înțeles lecția. Iar ceilalți s-au grăbit să îl condamne și să îl alunge, fără să priceapă o iotă. Vezi tu, acolo unde e multă dragoste e și multă ură. Și trădare. Astea merg mână în mână. Osho era prea periculos pentru mintea americanului de rând, subjugată sistemului. S-au speriat poate mai rău decât în anii ’70, când au tras concluzia că LSD-ul e o amenințare serioasă la adresa națiunii. Așa am ajuns să înțeleg și eu până la urmă că libertatea americană, fluturată pe la nasul lumii întregi, nu înseamnă mai mult decât statuia de lângă insula Ellis și o rimă din prima strofă a “Drapelului Înstelat”. Vorbe goale în rest, fără acoperire.

Bețișoare zen să fi fost și… căciulițele alea? întreb eu sfios. Se poate spune așa, surâde Param. La fel se poate spune despre costumațiile lui, în ansamblu. Câte discursuri, atâtea costume. Le concepea o japoneză și le executa o armată întreagă de sannyasini entuziaști. Odată, dintr-o greșeală, roba a ieșit mult prea mare. Îmbrăcat în ea pentru probă, Osho arăta ridicol, ca un bufon pitic. S-au repezit să facă modificările, dar el i-a oprit. Le-a cerut să lase roba așa cum era. Vai, ce s-a mai amuzat la întâlnirea din seara aia, ha ha ha. Totuși, insist eu, nu înțeleg de ce nu se îmbrăca mai simplu? Se îmbrăca așa cum ți-ar fi plăcut ție prin anii ’70, Sega. Dar pe vremea aceea lumea îl vedea ca pe un mântuitor. Numai că Osho nu vroia să fie înconjurat de oameni care să se agațe de el. Nu își dorea să fie salvatorul nimănui. A respins categoric rolul ăsta jucat de atâția alții, în toate timpurile. Osho a văzut cât de ușor se pot păcăli până și cei care caută sincer. Așa că a făcut totul pe dos, cum nu a mai făcut-o nimeni până la el. A creat un personaj de circ, poleit cu aur, simbol al unei spiritualități înzorzonate, de bâlci. Osho a tras un semnal de alarmă, lovind în stânga și în dreapta cu bețele lui zen. Prin tot ce făcea, spunea răspicat:

“wake up, nu te îndrăgosti de mine, wake up, nu te lega de mine, wake up, ia-ți responsabilitatea vieții tale în propriile mâini, află singur, toate resursele sunt deja acolo, în tine, trezește-te…”

Cuvintele australianului îmi merg la suflet. Totuși, un lucru nu se potrivește. O fi precum spui, Param, dar acum cinci minute spuneai că îl iubești. Cum vine asta? Sega, nu confunda iubirea cu dependența de o persoană. Începi să iubești cu adevărat abia atunci când ți-ai câștigat independența. Dependența asta e o capcană psihologică în care cădem cu toții. Nemulțumirea față de noi înșine ne face să ne agățăm mereu de altcineva, sperând că așa ne vom găsi împlinirea. Și izbăvirea. Ajuns aici, Param își lasă ușor mâna pe umărul meu, învăluindu-mă cu privirea lui albastră și liniștită ca Oceanul Pacific. Sega, îmi șoptește el, îți doresc să cunoști și tu iubirea asta. Nu există loc mai potrivit să o afli. Ai ajuns unde trebuie. Ești acasă.

Wow, dude, dă Prana glas propriilor mele simțăminte, rămânând apoi cu gura căscată, ca și mine. Americanul are buzele unsuroase. Tocmai a înfulecat a doua porție de aloo gobhi paratha. Param, my man, face el, Prana e absolut sigur că tu o să te iluminezi în viața asta și atunci să te ții: Prana o să devină discipolul tău! Prana is now completely spaced out, dude… Param îl privește serios câteva secunde, după care scoate limba, strâmbându-se la el ca un ștrengar. Sorry, Prana, I won’t be your guru. You’re already enlightened. Și acum fii bun și șterge-te la gură, please.

În parcul Koregaon noaptea a venit de mult. Bucuroși că nu mai plouă, țânțarii s-au întins cu vânătoarea până la ora asta târzie. Sunt creaturi nemaivăzute, cu ochi bulbucați, stacojii și corp vărgat, ca niște zebre în miniatură. Nu mi-e teamă de ei. Nu au ce să îmi facă. M-am dat din cap până în picioare cu crema specială, cumpărată ieri de la Galleria cu 15 rupii. Crema are un miros groaznic, dar eu sunt inexpugnabil ca un cuirasat. Curând, micuții vampiri renunță să-mi mai dea târcoale și își iau zborul spre becul aprins din vârful stâlpului, a cărui apărătoare metalică seamănă cu aripile desfăcute ale unui pescăruș. Pescărușul ăsta luminos să fie Buddha țânțarilor?

Terasa de lângă piscină e pustie de-acum. Am rămas doar eu și candelele aprinse pe mesele goale. Pentru prima oară de când sunt aici, luna a ieșit printre nori să se legene pe luciul apei.

(va urma)