Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (Ep. 11): Bucuria, Focul şi Iasomia

Dacă ai o oarecare slăbiciune pentru asiatice, începi să crezi că e vorba de predestinare când încă una îți calcă hodoronc-tronc pragul biroului cu gând să se angajeze. Adar e taiwaneză și are 42 de ani, dar ochiul europeanului, oricât de generos, nu îi poate da mai mult de 30. Are părul lung, negru și drept, trupul mlădios și pielea ireal de fină. Toarce ca o pisică atunci când vorbește și scoate limbuța printre dinți ca o șerpoaică atunci când râde. Adar înseamnă “foc”. Și Focul arde. Nu știe unde e România. Îi arăt pe Google Earth. Îmi arată și ea unde stă în Taiwan. Aproape de plajă. Dar să știi că locul meu e aici, îmi susură la ureche. Casa mea e aici, la Osho. Din când în când mai plec în Taiwan să fac rost de bani, suficient cât să mă întorc pentru încă o perioadă. Nu mi-e ușor, dar asta e viața mea, zâmbește Adar cu modestie. Conform formularului pe care ea l-a completat și eu l-am scos la imprimantă, are experiență în masaj și aura-soma. Bravo, Sega, mă laudă Aishwarya, prinzând în dosar cererea taiwanezei. Raportul e făcut cum trebuie, te-ai descurcat fără greșeală, zâmbește șefa mea mulțumită. Adevărul e că uneori îmi dau toată silință.

Pauză de prânz.

Pot să stau aici, lângă tine? Cum să nu, chiar mă întrebam ce mai faci, o întâmpin eu bucuros, împingând tava spre margine ca să fac loc pe masă și tăvii ei. Tarika, facilitatoarea de Vipassana se așează cu grijă, de parcă ar fi făcută din porțelan. E o nemțoaică înaltă, trecută de 40 de ani. Iar astăzi e foarte deprimată. Se simte groaznic de singură. Aici, în paradis? încerc eu o glumă. Tarika privește în stânga și în dreapta de parcă ar vrea să se asigure că nu trage nimeni cu urechea. Apoi se apropie la o palmă de fața mea ca și cum s-ar pregăti să îmi împărtășească un secret îngrozitor. Sega, rostește ea pe un ton care îmi îngheață sângele în vine, here everybody’s cooked up eventually. E într-adevăr un secret îngrozitor. Amiaza mea tihnită se topește într-o clipă, ca o bucată de celofan aruncată în foc. În urmă rămâne doar o spaimă difuză, agasantă, acaparatoare și atotcuprinzătoare. Încerc să ies din starea asta, dar cu cât mă zbat mai tare, cu atât reușesc mai puțin. Cuvintele ei mă urmăresc ca un roi de albine sălbatice, de care nu am unde să mă ascund. În cele din urmă toți se prăjesc aici… Toți se prăjesc… Dar tu ești altfel, surâde ea trist. Îmi amintesc de tine, cum stăteai cufundat în meditație. Nu știam că ești abia la început. Stăteai acolo și parcă meditai de când lumea și pământul… Și eu îmi amintesc, Tarika. Îmi aduc aminte de bățul ăla zen cu care m-ai pocnit în moalele capului, ha ha ha. Râd, dar nu e râsul meu. E un râs fals, ca în spoturile publicitare cu oameni fericiți, care nu au altă grijă decât să consume produsul. Te-a durut? tresare ea îngrijorată. O, nu, Tarika. M-am speriat doar. Numai că spaima era foarte îndepărtată, de parcă nu îmi aparținea. Am vrut să țip, dar nu mi-am găsit nici gura și nici glasul… Râd din nou, ceva mai convingător. Tarika oftează lung și îmi prinde mâna într-a ei. Te simt, Sega, șoptește ea. Ai o energie foarte bună, să știi. Îmi place de tine… și… sunt singură… înțelegi? Mi se pune un nod în gât. Îmi scobesc febril creierii după o replică mai puțin cretină decât cele care mi-au trecut instantaneu prin cap. Tarika, înțeleg… Înțeleg foarte bine… Dar tu… chiar tu ne spuneai că tot ce contează e să fim martori. Ne-ai învățat să observăm, fără să intervenim. Să luăm totul așa cum vine, fără să ne opunem, fără să ne legăm, îți aduci aminte ce ne spuneai? Tarika dă din mână a lehamite. Povești, comenteză ea scârbită. Povești de adormit adulții. În cele din urmă toți se prăjesc aici și ăsta e adevărul, Sega. Mi se face pielea găină, dar nu de frig. E chiar zăpușeală la ora asta. Carevasazicăăă… tehnica prin care Buddha a atins iluminarea acum 2500 de ani e doar o altă poveste? Vipassana nu e decât o păcăleală, Tarika? O minciună vândută vesticilor veniți în India să-și cumpere experiențe spirituale, asta vrei să spui?

Tarika nu aude întrebările mele. Un stol de gânduri negre o târăște spre golul pe care îl cunosc prea bine. Privirea ei se întunecă și noaptea se lasă dintr-o dată în miezul zilei. Eclipsa e totală și rece ca moartea. Mă zgribulesc de frig pe scaunul meu de plastic. Sunt pe nicăieri, Sega, suspină ea stins. Nu sunt nici aici, nici acolo… Am plecat din Germania acum 20 de ani și nu m-am mai întors niciodată. Nu am mai găsit drumul înapoi, dar nici înainte. Nu mai știu încotro să o apuc, se tânguie ea. Nu știu unde să mă duc. M-am blocat aici, la Osho. Ca să ce? Ca să predau arta iluminării, pfff… Ironia sorții, zâmbește ea amar.

Îmi simt inima grea ca o piatră. Nu am puterea să o mai privesc în ochi. Tarika, două singurătăți ca ale noastre nu se vor apropia niciodată… Dar vreau să îți ofer o floare de iasomie pe care am primit-o azi dimineață. Și acum iartă-mă, trebuie să mă întorc la lucru, e aproape două. Dacă întârzii, mă ceartă Aishwarya… Ah, Aishwarya, face Tarika de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie.

A început din nou să plouă, cu stropi mărunți și deși. Lumea se refugiază sub prelate sau sub acoperișuri. Doar Bucuria nu se ascunde. Bucuria dansează desculță, fleoșc-fleoșc, prin băltoacele din Buddha Grove, cu crenguța ei plină de flori, care transformă totul într-o muzică numai de ea auzită. Bucuria dansează, dar cine are timp să o umărească? Mă grăbesc să ajung la birou înainte să mă facă ploaia ciuciulete.

(va urma)