Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 12). Scurtătura spre mine însumi.

Nici nu termină Aranya introducerea, că în mintea mea inflamată a și început să ruleze un film inspirat din confesiunile de ieri ale Tarikăi, bătătorind terenul pentru un mic atac de panică. E vorba de scurte secvențe montate alert, cu ritualuri satanice, sacrificii sângeroase și orgii sălbatice sub clar de lună, totul culminând cu noi, discipolii depersonalizați, abandonându-ne cooked up eventually în brațele Maestrului, în timp ce facilitatoarea invocă forțe diavolești din centrul unei pentagrame cu lumânări aprinse în cele cinci colțuri… Căci toți se prăjesc până la urmă, nu-i așa?

Nu-i chiar așa. În realitate, cursul e alcătuit dintr-o suită de exerciții simple, dar epuizante, menite să trezească în noi martorul. Deci iată-ne plângând cu lacrimi de crocodil pe muzică duioasă, râzând la glume naive cu gurile până la urechi, dansând în draci pe ritmuri de flamenco, făcând pe statuile și târându-ne de-a bușilea, ca bebelușii. Peste numai trei ore, gânguresc mai senin decât un sugar sătul. Tabula rasa. Nici un nor plumburiu pe cerul meu albastru. Mă simt la fel de proaspăt ca un ghiocel care abia a scos căpșorul din zăpadă. Să ne oprim însă aici cu metaforele, epitetele și comparațiile, căci Aranya tocmai a anunțat pauza de prânz.

După masă mă retrag în “Pavilionul picăturii de apă”, un chioşc circular, ascuns de ochii lumii prin vegetația deasă din fața clădirii Omar Khayam.

Mă așez confortabil pe pernele moi, lângă ciubărul gol deasupra căruia a fost montat un jgheab creat dintr-o tulpină subțire de bambus despicată pe lungime. Sunetul apei picurând în ciubăr poate deveni o poartă deschisă spre tine însuți, îmi dezvăluie taina plăcuța explicativă. Din păcate, instalația nu funcționează astăzi și prin urmare s-a zis cu poarta deschisă spre mine însumi. Rămân totuși pentru frumusețea locului. Pun ceasul să sune la ora 2 și 10 minute și iau postura cu care m-am învățat: picioarele încrucișate și trase sub mine, spatele drept și mâinile împreunate în poală, ca o cloșcă picotind pe ouă. Închid ochii și mă las în voia sunetelor din jur. Concentrarea e bună și de lungă durată, iar gândurile, câte or mai fi, dispar repejor, ca niște vălurele inofensive. Ca niciodată până acum, mintea e curată și liniștită ca suprafața unui ochi de apă într-o zi fără vânt, reflectând totul fără să deformeze. Treptat, ajung să mă simt ca un jgheab făcut dintr-o tulpină de bambus despicată în lungime, pe care se rostogolesc chemările pline de dragoste ale păunilor, foșnetul mângâietor al copacilor, ciripitul vesel al păsărelelor, orăcăitul tihnit al broscuțelor și gâlgâitul molatic al vocilor din depărtare. Sunetele picură în ciubărul meu lăuntric, deschizând o poartă care nu s-a mai deschis până acum. Pătrund prin această deschizătură în străfunduri, unde nu mai găsesc nici amintiri, nici închipuiri, nici emoții, nici cuvinte și nici sunete. Doar vibrații care fabrică neîncetat urzeala fină a acestei lumi aflate într-o prefacere continuă. Corpul nu mi-l mai simt de mult, dar nici amorțit nu pot spune că sunt. Exist pur și simplu undeva, hăt adânc, înăuntru.

Deschid ochii într-un târziu. Sunt plin de energie, deși tocmai m-am întors de la celălalt capăt al universului. Culorile mi se par mai strălucitoare, formele mai consistente și viața mai vie. Parcă mi s-a luat un văl de pe ochi și abia acum văd pentru prima oară. Totul este încununat cu un nimb auriu, dar asta poate din cauza soarelui care s-a ițit pentru câteva clipe dintre nori. Îmi vine să râd și să plâng în același timp, de parcă mi s-ar fi revelat secretul existenței. Îmi vine să alerg într-un suflet până în Buddha Grove ca să dansez cu Bucuria și să îi spun cât de mult o iubesc. Îmi vine să dăruiesc flori tuturor celor care mi-ar ieși în cale, așa cum mi-a dăruit și mie Iasomia. Nu fac însă nimic din toate acestea. Rămân nemișcat, pe deplin conștient de faptul că am venit înapoi cu o cunoaștere profundă și totodată diafană, care s-ar risipi de îndată ce m-aș ridica și aș încerca să o așez în gânduri. Mă uit la ceas. Altă minune: alarma începe să sune chiar în secunda asta. E ora 2 și 10 minute. E timpul să revin cu picioarele pe pământ și să mă întorc în sala de la etajul al doilea pentru ultima parte din cursul Fast Track To Yourself.

Ultima parte e și cea mai dificilă.

Trebuie să stau nemișcat, cu privirea înfiptă în a indianului din fața mea, ascultând fără nici o reacție tot ce debitează el fără întrerupere – acestea sunt regulile jocului. Nitash seamănă cu Krishnamurti când era tânăr. Are pielea ca smoala în care a scăpat și puțină ciocolată, iar trăsăturile îi sunt înnobilate de un foc lăuntric ce aruncă văpăi din ochii mari și negri ca tăciunele. După momentul de grație din “Pavilionul picăturii de apă” am devenit mai detașat și mai sensibil deopotrivă. Mă comport însă ca un Buddha numai până la un punct. Până când Nitash îmi spune că prietena i-a murit în brațe cu 3 luni în urmă. De cancer. Mă prăbușesc în sinea mea, pradă unei dureri cumplite, ca și cum i-aș fi luat lui Nitash locul prin cine știe ce transmutație sufletească și mă țin din toate puterile să nu izbucnesc în plâns. Cu greu îmi impun să rămân ca o stană de piatră și să îl privesc în continuare fix în ochi, văzând… cum ea se degradează, pe zi ce trece. Cum se năruie. Cum se duce. Moartea ei în brațele lui. Durerea crâncenă din piept, unde lumea a făcut implozie. Furia neputincioasă. Frica fără scăpare. Singurătatea fără margini. Și resemnarea în fața marelui necunoscut… Nowhere to go… nowhere to go… nowhere to go, murmură Nitash cu privirea rătăcită în ochii mei care înoată în lacrimi.

Rolurile se inversează. Eu sporovăiesc acum vrute și nevrute și Nitash ascultă, fără nici o reacție. Inima îmi vine la loc, pe măsură ce cuvintele curg. Nu le urmăresc sensul și nici înțelesul. Dau din gură fără să știu ce spun și mă oglindesc în ochii lui, unde mă văd din ce în ce mai limpede. Și dintr-o dată știu că nu sunt nici vorbele și nici gândurile mele. Sunt acela care le observă. Și tot trecutul îmi apare ca un vis gata să se destrăme în zori. Un vis din care mă trezesc, încetul cu încetul. După o vreme îi spun lui Nitash că nici măcar un gând nu îmi mai dă târcoale și că mintea mi-e goală ca ciubărul acela din “Pavilionul picăturii de apă”. Aranya sună clopoțelul, anunțându-ne pe această cale că am ajuns în noi înșine, pe scurtătură.

(va urma)