Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 13). Mesaje de iubire.

Nu mai zic nimic și îi cuprind mijlocelul subțire cu brațul drept, trăgând-o ușurel spre mine. Parcă ar fi făcută dintr-un abur fierbinte Adar. O mișcare bruscă și s-ar evapora fără urmă din brațele mele. Însă ea nu se zbate și nici nu bate în retragere. Mă aplec încet, să nu o sperii, și o sărut pe obraz, poate un pic mai lung decât s-ar cuveni. Mână mea alunecă și o atinge pe a ei în treacăt. Preț de o clipă, degetele noastre se ating a promisiune. Și căușul catifelat al palmei ei arde ca și cum ar fi ținut acolo jăratec. Uite, ăsta e al doilea mesaj de iubire, murmur eu tulburat, dezlipindu-mi buzele de obrazul ei. Plec, fără să mai privesc în urmă. Sper să nu mă împiedic de prag. Sper să nu alunec pe marmura udă.

Nu ajung prea departe. Îmi taie calea Iasomia. Nu știu cum se nimerește fata asta mereu acolo unde sunt și eu. Asiatica nu are azi nici ceai, nici flori să îmi ofere. Vrea doar atât, să mă îmbrățișeze. The Osho hug. Rămânem așa mult timp, fără să ne spunem nimic, cu brațele petrecute unul în jurul celuilalt, cu trupurile înlănțuite. Îi simt în coaste sânii mici cu vârfuri ascuțite și abdomenul tare, lipit de al meu. Și inima îmi cade dintr-o dată, bum, din piept în vintre. Bum-bum simt că face inima mea acolo jos, unde ceva de mult adormit dă semne de trezire, ca un urs după o iarnă lungă.

De la chinezoaicele care îmi făceau cu ochiul din cărțile poștale până la Adar și Iasomia e un drum lung și întortocheat.

Am admirat mereu femeia asiatică, însă de la o mare și dureroasă distanță. I-am iubit prospețimea, i-am adorat frumusețea nepământeană, i-am sorbit cu nesaț parfumul pe care mi-l închipuiam nespus de dulce și mi-am lăsat ochii să alunece la nesfârșit pe formele ei fără cusur. Dar ea nu era decât un obiect rece, din oțel umplut cu piese electronice. Eu nu eram decât un puști, iar ea nu era decât o femeie–robot–care–se–putea–transforma–în–navă–spațială–când–vroia–sau–când–i–se–cerea. Ea evadase din desenul ei animat japonez cu misiunea să mă ducă departe, în pântecele ei, pe planeta Pasării De Foc Spațiale. Și Pasarea De Foc a intrat în femeia–robot–care–se–putea–transforma–în–navă–spațială–când–vroia–sau–când–i–se–cerea și a făcut-o să fie doar femeie, din carne și oase, nu și robot–care–se–poate–transforma–în–navă–spațială–când–vrea–sau–când–i–se–cere. Și numele meu era Godoh și numele ei era Olga. Și eu mi-am dat viața la final ca să salvez Pământul. M-am născut din nou mai apoi, din iubirea ei. Sfârșit. Cred că așa a început totul. Când s-a rupt filmul.

Iasomia cu ochi alungiți și piele ca mătasea dusă sub pază pe Drumul Mătăsii se desprinde încet din brațele mele. Îmi bate obrazul și mă biciuie cu vorbe aspre. E clar: a simțit întăritură de sub centură. Și zău dacă înțeleg ce îndrugă ea în engleza ei chinezească. Îmi iau inima în dinți și o rog să repete. O ocolesc cumva? De ce nu am ieșit până acum la prânz sau la cină împreună? îmi reproșează Iasomia. Pfiu, deci asta era… Izbucnesc în râs și râd singur, ca prostul. Asiatica așteaptă răspunsul bosumflată, ca o copilă căreia i s-a confiscat o jucărie. După ce termin de râs, îi promit că o să o facem cât de curând, să stea liniștită. Auzi, “să o facem”; ce vorbe sunt astea? Dar Iasomia nu e preocupată de subtilitățile mele lingvistice. Se îndepărtează bucuroasă, bătând din palme și sărind când pe un picior, când pe celălalt. Ca un copil. Iar am uitat să întreb cum o cheamă.

A venit și ea în Auditorium pentru întâlnirea din seara asta. O recunosc din spate, fără greș, de la mare distanță. Dansează cu foc printre ceilalți, în roba ei albă, în primele rânduri, fără să aibă habar că cineva o urmărește înflăcărat din fundul sălii. Nu îmi pot lua privirea de la trupul ei mlădios, care se mișcă exact așa cum visam eu că ar trebui să se miște, unduindu-și părul lung și drept, proaspăt spălat și ud încă. Ea e. Adar. Închid ochii, pentru că nu vreau să mă ardă focul ei. Numai că așa mă arde și mai tare. De s-ar opri odată muzica asta.

Muzica se oprește în sfârșit și noi ne așezăm cu toții direct pe marmura neagră sau pe scăunelele fără spătar, așteptând cu nerăbdare să înceapă discursul. Ca în fiecare seară, nu avem prea mult de așteptat. Marele ecran coboară din tavan și Osho începe să vorbească despre ce înseamnă să te trezești din visul vieții tale. Nu trec zece minute și indianul din stânga mea adoarme cu capul căzut în piept, sforăind în tihnă peste liniștea transcendentă dintre cuvintele lui Osho. Moțăi și eu, uitând până la urmă și de Adar și de Iasomie, legănat de cuvintele lui Jivan, pe care mi le repet într-una, ca pe o mantra: aici ești iubit, Sega, aici ești acasă.

(va urma)