Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 14). Şcoala misterelor.

Episodul 14 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Poţi citi episoadele anterioare aici.

A medita nu înseamnă award winning Buddha posture of the year, ne spune Raja după ce a făcut prezența cu ajutorul listei scoase de mine puțin mai devreme la imprimantă. Din noua serie de lucrători îngrămădiți în fața lui pe scăunelele capitonate cu pluș stacojiu, doar Daya lipsește. Ieri, după ce i-am înmânat bilețelul, ea l-a rupt pe loc. S-a strâmbat, a aruncat bucățelele de hârtie pe jos si mi-a zis cu năduf că n-o interesează this fucking shit… Nu te agita, e o dispută mai veche, mi-a explicat Aishwarya după ce i-am dat raportul. A, da? Am crezut ca are ceva cu mine, am replicat eu mai potolit. Da’ de unde, Sega, a râs ea, Daya se pune de-a curmezișul cu orice ocazie și asta cu discuțiile lămuritoare despre întâlnirea de seară e una dintre ele. Daya are impresia că Raja face pe șeful suprem, ceea ce, a zâmbit ea făcându-mi complice cu ochiul, nu e foarte departe de adevăr.

A medita înseamnă să fiți în prezent, atât și nimic mai mult

Raja continuă, netulburat de gândurile mele retrospective. Practic, toate tehnicile de meditație elaborate științific de Osho nu au decât un singur scop: să vă trezească din visul continuu al minții, să vă trezească în prezent. Simplu, nu? Pare, dar nu e deloc așa. Mintea e vicleană și iscusită, știe foarte bine cum să vă ducă de nas. Ați antrenat-o toată viața. Atunci când vă puneți să meditați sunteți furați de proiecțiile voastre mentale ori de câte ori atenția îndreptată asupra reperului – respirație, sunet sau whatever – slăbește… Inevitabil veți fi mai tentați să alunecați în lumea strălucitoare sau întunecată a fanteziilor voastre decât să fiți atenți la respirație, să zicem. Să fiți atenți la aerul care intră și apoi la aerul care iese e – de ce să nu o recunoaștem? – de-a dreptul plictisitor. Mai interesante sunt paradisul și infernul… Nitash, unde ți-au zburat gândurile? Nicăieri, sir. Gândurile mele nu mai zboară de mult, domnule… Ei bine, atunci fii atent: între prezent și proiecțiile mentale există o mică discontinuitate. O breșă. Dacă ajungeți să o percepeți, aveți șansa să vedeți cum se naște un gând, fără să vă mai identificați cu acesta. Veți trăi un moment de claritate, de pace, de libertate, de seninătate, de ușurătate, de plenitudine, de iluminare, you name it. Momentul acela e extraordinar; v-ați întrezărit adevărata natură. Numai că nu puteți rămâne în momentul acela o veșnicie. Pofta de a formula o părere despre starea respectivă e irezistibilă și iată-vă întorși în la-la-land, în propria voastră închipuire despre ceea ce este, departe de realitate… Îmi place, nu-mi place, mi-e bine, mi-e frică, asta da, asta nu, vreau, resping sunt relații pe care începeți să le creați cu gândul apărut. Energia voastră e acum absorbită de acel gând, care atrage alt gând și alt gând și alt gând, într-un flux continuu, copleșitor… Dar noi nu suntem aici să stăm pe gânduri sau să cădem pe gânduri, să gândim mai cu spor sau să gândim mai altfel. Nu suntem aici să ne jucăm cu gândurile… We are here in the awareness game.

Vocea gravă, baritonală, a fostului medic personal al lui Osho a devenit parcă și mai puternică. Uneori am senzația că el face geamurile albăstrui ale încăperii să zornăie.

Prima parte a întâlnirii de seară este menită să vă epuizeze fizic. Dansați cât mai liber pe muzica aceea din ce în ce mai alertă. Nu țineți cont de nimic, dați-vă drumul și faceți-o din toată inima. Doar când corpul vostru e obosit, puteți sta nemișcați o oră întreagă, atenți la Osho. Discursul lui trebuie ascultat așa cum ascultați o apă curgătoare, așa cum ascultați păsărelele ciripind. Fără să analizați informația, fără să o judecați. Căci de îndată ce ați făcut-o, vă treziți aruncați dintr-un gând în altul. Sau… mai bine zis adormiți aruncați dintr-un gând în altul. Nu-i nimic, nu e totul pierdut; atunci când simțiți că ați luat-o pe arătură, că ați derapat în reverii, fantazări sau dialoguri interioare fără sfârșit, întoarceți-vă cu blândețe la vocea care vă vorbește… Nu polemizați cu ceea ce spune Osho. Discursurile lui sunt voit contradictorii. Osho va afirma astăzi ceva cu care veți fi întru totul de acord, iar mâine va susține și va demonstra altceva, taman pe dos, spre dezamăgirea sau indignarea voastră. Asta a fost intenția lui. Se amuza făcând astfel de giumbușlucuri. Ascultați-i vocea, nu urmăriți înțelesul cuvintelor. Și urmăriți cu atenție tăcerile dintre cuvinte…

Poate că unii dintre voi au venit aici cu anumite așteptări. Aceștia vor pleca dezamăgiți.

E mai bine pentru ei. Și e mai bine pentru stațiune, din punct de vedere energetic. Pe cei care caută zone confortabile îi îndrumăm, cu toată dragostea, spre Goa sau Hawaii. Acest spațiu a fost creat de Osho pentru a-i ajuta pe oameni să se obișnuiască treptat cu solitudinea, având în vedere că frica de singurătate este cea mai mare după frica de moarte. Din aceste frici și nu din iubire s-au născut toate religiile lumii, care țin încă omenirea sub hipnoză. Din frică, nu din iubire s-au născut religiile. De-a lungul anilor, nouă ne-a devenit clar faptul că lumea nu vine aici să ni se alăture în cine știe ce mișcare și asta e minunat. Oamenii vin să participe la un experiment existențial. Propriul lor experiment, întru descoperirea de sine. Totuși, nimeni și nimic nu i-a pregătit pe noii veniți pentru un astfel de experiment și asta e iarăși minunat.

Deci vă rog să înțelegeți că nu suntem implicați într-o afacere a zâmbetelor comerciale. Ne aducem contribuția în calitate de voluntari și nu de angajați ai vreunei corporații, acesta fiind un organism cu totul diferit de structurile ierarhice cu care sunteți obișnuiți. Ne aflăm aici în primul rând pentru că vrem să privim în interiorul nostru, acesta fiind un exercițiu continuu de conștientizare pentru fiecare dintre noi. Nu ne aflăm într-o stațiune oarecare, ci într-o stațiune de meditație, iar diferența e esențială. This place is a mistery school: cine vrea cu adevărat, se transformă… Sunteți liberi.

Plouă călduț și mărunt. Ceilalți lucrători trec pe lângă mine ca niște fantome și chiar dacă ar trece prin mine tot nu mi-ar pasa. M-am așezat pe trepte, la ieșire, numărând pe degete ca să îmi treacă năuceala de după întâlnirea cu Raja. 8 zile de când sunt aici și nici măcar un început din transformarea mult promisă. Și zău dacă nu mi-o doresc din tot sufletul. Vreau să mă transform cu adevărat, nici nu mai contează în ce, numai să mă transform odată. Umblu tot timpul într-o robă stacojie și două ore pe zi în alta albă, dar în mine sunt neschimbat. Ca la început. În interiorul meu e aceeași nebuloasă care uneori, când vrea ea, mă devorează de viu, sfâșiindu-mă în bucățele, așa cum a făcut Daya cu bilețelul ăla. Și asta doare, nu glumă. Dar nu durerea, cât groaza-i mai tare… Am venit aici cu așteptări mari, dar și îndoieli mari. Sunt oare unul dintre cei care vor pleca dezamăgiți, spre binele meu și al întregii stațiunii?

Adar trece pe lângă mine val-vârtej, fără să mă observe. Probabil că se grăbește spre Galleria. Nu îndrăznesc să fac nimic ca să îi atrag atenția. Și nici nu simt dorința. Neputincios, îmi las fruntea să cadă pe brațele încrucișate pe genunchi și privesc în pământ, ca printr-o fereastră. În pământ nu se vede nimic. De fapt nici nu e pământ, ci marmură. Marmură albă, udă și a naibii de alunecoasă din cauza ploii. Nu am nici un chef să mă întorc la treaba care mă așteaptă gramadă, iar în minte îmi vin fără să le chem ultimele cuvinte ale lui Raja:

Aceasta e o școală a misterelor: cine vrea cu adevărat, se transformă.. Sunteți liberi.

Nu trebuia să o repete, o știu deja prea bine: nu sunt liber.

(va urma)